Poveste

Carantina, o poveste tristă!

Scurta poveste a domniței CARANTINĂ

Și aș adăuga și tristă. Pentru că, trebuie să știți că această domniță, care nu e venită de mult în împărăția noastră, nu a avut parte de prea multă atenție, din fericire aș spune eu.
A poposit pe meleagurile noastre din îndepărtata ÎMPĂRĂȚIE A LIMBII RUSE cunoscută acolo sub numele de „karantin”, iar în stepele rusești a ajuns din frumoasa și bogata ÎMPĂRĂȚIE A LIMBII FRANCEZE.
Dar de ce este nefericită această domniță? Pentru că în ultima vreme i-a fost uzurpat locul de tot felul de ageamii care nu-i fac rău numai ei, ci întregii împărății.
Ascultați si dumneavoastră ce termeni folosesc unii care vorbesc mult și pe care îi preiau cu voioșie și ceilalți vorbitori mai puțin atenți: „a carantina”, „carantinați” etc.
Sigur că o perioadă de carantină nu e plăcută, dar e necesară. Iar singurul termen pentru a denumi „izolarea preventivă a unei persoane sau a unei colectivități care a fost în contact cu un bolnav contagios sau care vine dintr-o regiune unde există o epidemie” este CARANTINĂ! Așa scrie la catastif!

Gabriela Moraru

Standard
Poveste

POVEȘTI DE CARANTINĂ

REVANȘA

În dimineața de după afișarea rezultatelor la bacalaureat, telefonul a început să sune parcă mai tare ca niciodată. Tocmai azi când puteam să dorm mai mult?
– Alo?
– Casa absolventei Ela Marinescu?
Mi s-a părut extraordinar să întrebe cineva așa.
– Da, zic!
– La telefon este diriginta ta, Marinescu. Te-am sunat să îți spun că te aștept duminică la școală să îți ridici premiul. Știu că voi acum învățați pentru facultate, dar insist să vii! Și felicitări pentru excelentul rezultat de la examen!
Diriginta m-a sunat și m-a felicitat, ea care era o persoană așa rece și distantă. Eu aveam impresia, când o vedeam că se uită de pe podiumul de la catedră undeva pe deasupra noastră, că e în altă lume în care nu există copii.
-Mulțumesc! Sigur voi veni la școală!
Așadar, a venit ziua când pot să merg la liceu fără să fiu elevă! Minunat!
O astfel de întâlnire trebuie pregătită.
Nu știu ce faci tu astăzi la sfârșitul orelor, dar noi aveam un ritual de la care nu ne abăteam, cu toate riscurile .Ne adunam în baia fetelor și, aliniate în fața oglinzilor începeam operația de înfrumusețare. Mioara era maestră. Blondă, cu părul scurt, începea taparea. Își tapa părul temeinic, încât , nu de puține ori, auzise întrebarea „Fetițo, ce e cu claia aia de păr în capul tău? Chiar dacă pericolul plutea în aer, nici moartă nu ar fi renunțat.
Alte fete se machiau discret și aveau grijă, până ce ies din clădirea liceului, să își pună ochelari de soare indiferent de vreme!
Eu nu-mi tapam părul pentru că îl aveam strâns la spate și îndrăzneala de a-mi lăsa pletele în vânt era prea mare. Dar acum…
Duminică! O zi cu soare, caldă, frumoasă! Festivitățile de început și de sfârșit de an se țineau în curtea interioară a liceului. Acolo sunt niște scări care duc spre intrarea în clădire și unde se puneau mesele acoperite cu fețe de masă din pluș, roșii ca focul. Pe mese se îngrămădeau cărți și diplome vegheate de profesorii care vor striga premianții și de către conducera școlii.
Curtea era plină de elevi. Spun elevi pentru că toată lumea era îmbrăcată în uniforme.
A venit și rândul clasei mele. Diriginta a început să strige premianții. Bineînțeles, prima a fost Crina, o fată pe care nu o prea simpatiza nimeni, nu din vina ei, ci din pricină că era singura pe care diriginta o plăcea. A doua a fost Mia spre care se îndrepta toată afecțiunea noastră. Era o fată care nu locuia în București, care făcea un efort mai mare decât noi să ajungă la școală și pe care noi o consideram cea mai bună la învățătură. Fetele au urcat treptele și, după ce au oferit florile aduse doamnei dirigine și Crina, bineînțeles și directoarei, au primit premiile și au coborât.
A venit apoi rândul meu. Mi-am auzit numele. M-am strecurat printre colegii mei și am apărut. M-am oprit o clipă înainte să urc treptele și am tras aer în piept. Apoi, ca o vedetă pe covorul roșu, am început să urc treptele încet, înceeet.
Efectul a fost garantat! Purtam o rochie roșie cu margarete albe mari, strânsă pe talie (aveam și de ce, pentru că eram suplă și aveam o talie de învidiat, de ce să nu fie pusă în valoare?). Rochia avea volane în jurul decolteului și la mânecile care ajungeau până la cot. În mers, poalele ei se mișcau jucăușe în dreapta și în stânga. Părul meu acum liber flutura și el victorios, scăpat din strânsoarea de ani. Dar piesa de rezistență a fost bretonul. Îmi ajungea până în ochi ca răspuns la îndemnul „Lasă-ți, fetițo, fruntea liberă!”Prin el am privit prezidul și am văzut clar indignarea. Dar nimeni nu a deschis gura.
M-am îndreptat spre diriginta mea care, până și la banchetul de la terminarea liceului ne-a lăsat singuri pentru că a prins-o ploaia după ce fusese la coafor, și am luat din mâna ei diploma și cărțile pe care, am văzut mai târziu, nu scrisese nimic. S-a uitat la mine prin ochelarii ei cu multe dioptrii care-i făceau ochii mici de tot, aproape ca vârful acului. Dar nu s-a produs niciun schimb.
În piesa mea nu existau flori!
Gabriela Moraru

Gabriela Moraru

Standard
Poveste

Povești de carantină

CRIZA

Papa Schulz era porecla directorului adjunct al liceului meu. I se trăgea de la asemănarea cu un personaj din filmul „Babette pleacă la război” în care juca o vedetă la modă, Brigitte Bardot.
Papa Schulz era profesor de geografie. Nu era profesorul meu la clasă, dar era pentru mine singurul din conducerea școlii care părea uman. Chiar așa, asta nu-l scutea de o sarcină ingrată, așa o consideram eu: să ne verifice ținuta la intrarea în liceu. Uniforma, adică. O detestați și voi astăzi, deși nu se compară cu ce purtam noi. Știți că uniforma este purtată de toți elevii din școlile de elită de pretutindeni? Și nu am auzit să protesteze careva.
Uniforma noastră era de speriat! Sau ținuta noastră, pentru că, dincolo de sarafanul bleumarin și cămașa bleu, eram obligate să purtăm beretă / basc bleumarin, ciorapi groși, pantofi negri sau maro, bentița albă care făcea ca la sfârșitul orelor să te doară urechile așa de tare că, neapărat, trebuia să renunți la ea, ceea ce putea deveni primejdios, dacă te prindea cineva, așa cum mi s-a întâmplat mie când, imprudent, mi-am scos bentița și m-au văzut doamnele de sport care mi-au făcut o morală în stația de tramvai unde eram, de am plecat pe jos acasă, și,mai presus de toate, matricola. Matricola era numărul nostru de identificare și conținea și numele liceului unde învățai. Trebuia cusută destoinic de mâneca hainei (iarna) sau a cămășii (vara), nu prinsă în dorul lelii în capse care să faciliteze infracțiunea. După număr erai identificat oriunde și reclamat, dacă nu te purtai corespunzător.
Și dimineața, Papa Schulz își făcea datoria destoinic!
Dar asta nu era totul. La ora de dirigenție, diriginta noastră care nu se uita niciodată la noi, ci privea undeva deasupra favorizată și de podiumul pe care stătea împreună cu catedra, ne chema pe noi fetele și ne inspecta, în fața băieților din clasă, cu un ochi critic după care urma sentința:
– Tu, fetițo, ți-ai strâmtat sarafanul! Ce te sugrumi așa cu cordonul? Te rog să dai drumul la tiv!
Erau zile în care profesoarele noastre nu intrau bine în clasă că-și opreau privirea asupra vreuneia dintre noi:
– Fetițo, bretonul din ochi!
Și, dacă încercai să scapi mai ieftin îndensându-ți firele de păr rebele puțin sub bentiță, venea comanda:
– Nu așa! Dă jos bentița și apoi o ridici cu tot cu breton.
Într-o zi, în timpul orei de română, s-a deschis ușa și a pătruns în clasă o întreagă delegație: directoarea cea mare, Papa Schulz și încă două profesoare cu funcții la partid. Nu era de bine! Cu excepția directorului, toate celelalte membre ale comandoului au început să ne iscodească cu un ochi critic și necruțător. S-au oprit în fața lui Flori, o fată brunetă cu părul negru foarte des și puțin mai plinuță.
– Ia uitați-vă, tovrășa directoare, fata asta și-a pensat sprâcenele!
O, da! Era o greșeală capitală! Flori, săraca, avea niște sprâncene așa de generoase, încât era musai să le penseze ca să nu-i invadeze toată fruntea.
Am înghețat cu toții și ne gândeam ce îi va cere bietei fete să facă pentru că remediu imediat nu exista. Nu am mai putut urmări judecata. M-am uitat cu speranță la Papa Sculz și la profesorul nostru de română care nu se ocupa niciodată de uniforma sau sprâncenele noastre.
– Haide, că nu e nimic pierdut, o să-i crească la loc, a intervenit directorul punând capăt execuției.
După ora de română aveam educație fizică. Noi fetele mergeam la sala de sport cochetă a liceului și ne schimbam în vestiarul de lângă ea. La un moment dat, am zărit-o pe Flori cu coada ochiului ridicând degetul mic de la mâna stângă și strigând ceva înainte de a se prăbuși. După un moment de liniște, am început să strigăm și a apărut profesoara noastră de sport. Flori se zvârcolea și o ușoară spumă se prelingea pe la colțurile gurii. M-am apropiat îngrozită și am prins-o de degetul mic de la mâna stângă și am strâns-o tare, tare strigând-o cât mă țineau plămânii. Când și-a revenit, s-a ridicat și ne-a zâmbit puțin încurcată. Făcuse o criză de epilepsie.

Gabriela Moraru

Standard
Poveste

POVEȘTI DE CARANTINĂ

PIANUL
Cu Ana, vecina mea, nu mă jucam des. Și pentru că aproape niciodată ea nu era prezentă când porneam jocul la una dintre noi în curte și puneam la un loc jucăriile. Asta se întâmpla pentru că mama ei nu-i dădea voie să vină cu jucăriile în curtea mea, de exemplu, dar nu permitea copiilor să intre în curtea lor. Așa că jocul cu Ana se petrecea mai neobișnuit: fiecare în curtea lui.
Ne așezam pe un covoraș jucăriile de-o parte și alta a gardului, iar schimburile în natură, cum ar fi ceașca de ceai și farfurioara, erau strecurate cu abilitate printre spațiile dintre scândurile gardului sau prin despărțitura mult mai largă dintre peretele casei și gard. Ne jucam de obicei de-a musafirii pentru că aveam multe să ne spunem.
Totdeauna mie mi se părea că Ana era tristă, indiferent de cât de frumos era jocul inventat de noi.
Trebuie să-ți spun că în familiile de pe strada mea mamele, cu foarte mici excepții, erau casnice. Asta înseamnă că toată ziua erau acasă și treaba lor era să stea pe capul nostru. Era sarcina lor principală. În general, familiile aveau un singur copil, maxim doi. Îți închipui că eram supravegheați, nu glumă! Și mamele noastre aveau prostul obicei de a fi foarte atente ce fac ceilalți părinții și de a copia tot felul de acțiuni ale acestora, fie că nouă ne convenea, fie că nu ne convenea. Dar cine își bătea capul să ne întrebe ce vrem sau ce ne place. Eu, de exemplu, trebuia să beau pe nerăsuflate la ora zece fix, o cană de lapte adus de Frusina care avea vacă și venea din două în două zile la București să îl vândă. Și asta pentru că prietenul meu, Ionuț, bea fără împotrivire și, ca să fie și mai complicat, cana lui era mai mare. Când o auzeam pe mama că mă strigă, în stomacul meu începea o bătălie de zile mari! Odată cu încheierea copilăriei s-a terminat și consumarea laptelui dulce pe care l-am înlocuit pentru totdeauna cu cel bătut!
Cu Ana lucrurile erau mai complicate și pentru că trebuia să respecte foarte multe interdicții și, trebuie să spun că asta mă cam înfuria, ea nu protesta niciodată. Nefericirea ei se alimenta și de coincidența că era de aceeași vârstă cu fata economistei, singura mamă care făcuse facultate, lucru care îi dădea un fel de avantaj asupra celorlate mame, și aceasta era o elevă foarte bună.
De Ana mă lega și peretele comun care despărțea camerele noastre. Când voiam să vorbim, dădeam niște pumni bine țintiți peretelui și, dacă primeam același răspuns, începea conversația. Îți dai seama că se auzea tot ce se petrecea în apartamnetul vecin. Și nu o dată sau de două ori am fost trezită noaptea de zgomotul unor lovituri înfundate care nu erau semnul nostru, ci veneau de la bătaia pe care tatăl Anei o aplica mamei ei pentru nu știu ce motive. Niciodată, dar niciodată, aceste bătăi nu au fost acompaniate de plânsete!
Mie îmi era frică de tatăl Anei. Era un om rău și certăreț care nu suporta animalele. Mama zicea despre el că, dacă ar putea, ar interzice vrăbiilor să zboare prin curtea lui. El a fost de-a lungul timpului ucigașul pisoilor mei.
Mamele de fete de pe strada mea aveau păreri foarte clare despre educație. Poate se inspiraseră din romanele pe care le citeau și care treceau de la una la alta și unde eroinele aveau guvernante și învățau franceza și luau lecții de pian. Asta era! Și mama a hotărât că trebuie să învâț să cânt la pian. Să știi că hotărârea ei m-a bucurat. Zis și făcut! Nu știu cum, mama a găsit o profesoară de pian nu departe de noi. M-a dus la acea doamnă acasă și m-a lăsat acolo. Doamna mi-a cerut să mă așez pe scaunul de la pian și i-a ridicat acestuia capacul. Îmi amintesc și acum ce mi-a arătat, cum a sunat gama pe care mi-a cântat-o și pe care mi-a cerut s-o reproduc. La plecare mi-a dat niște partituri și mi-a cerut, ca până data viitoare, să știu să cânt exercițiile. Am fost foarte nedumerită pentru că eu nu aveam pian acasă. I-am spus și mamei că nu am cum să exersez, iar a merge la o lecție, indiferent ce fel de lecție, cu tema nefăcută, era de nesuportat. Cu toate astea, m-am dus și la ora de pian următoare. Am descifrat împreună cu doamna partiturilr, dar la sfârșitul lecției mi-a comunicat că trebuie ca părinții mei să-mi cumpere un pian. Și astfel au luat sfârșit lecțiile mele!
Nu peste mult timp, în fața casei Anei a apărut un camion din care niște bărbați au coborât cu grijă o pianină. Au cocoțat-o la fel de atenți până la etajul întâi și au așezat-o în camera Anei pe care, de atunci înainte, am auzit-o chinuindu-se la pianina ei să descifreze exercițiile pe care i le recomanda profesoara.
Într-o zi, mi-am luat inima în dinți și m-am dus până la Ana acasă. Mărturisesc că eram atrasă de pianină și aș fi vrut să cânt și eu un studiu de pian.
Am găsit-o pe Ana exersând. Se poticnea destul de des și o lua mereu de la capăt. A fost fericită când m-a văzut și, instantaneu, a întrerupt cântatul. Răsufla un pic. I-am cerut voie să mă așez la pian și să încerc să cânt și eu puțin. Am început să descifrez partitura ei și, nu peste mult timp, am reușit să cânt fără greșeală exercițiul. Atunci s-a deschis ușa și a intrat în cameră mama Anei. Când i-am văzut expresia feței când a dat cu ochii de mine care mă aflam în fața pianului și apoi și-a îndreptat privirea spre fiica ei care și-a lăsat ochii în pământ, am înțeles că am greșit. Fără să scoată o vorbă a ieșit din cameră.
M-am simțit vinovată. Fără voia mea îi provocasem prietenei mele o mare tristețe. De acum mama ei o va compara și cu mine și comparația va fi în defavoarea ei.
Când familia Anei s-a mutat într-o casă mai mare, pianina a fost înlocuită cu un pian impunător pe care de atunci până astăzi tronează un mileu din dantelă. Pianul este șters de praf zilnic, dar nimeni niciodată nu s-a mai așezat în fața lui să descifreze vreo partitură!
Gabriela Moraru

Standard
Poveste

POVEȘTI DE CARANTINĂ

LUMINA
Când bunica venea de la țară la noi la București, de cum intra pe ușă, spunea:
– Mâine plec!
Reacția mamei era aceeași. Știu că o enerva că bunica spunea asta de fiecare dată.
– De ce ai mai venit? Poți să pleci și acum!
Bunica se făcea că nu aude ce a spus mama, mă lua în brațe și mă pupa pe amândoi obrajii cu foc.
Eu o credeam de fiecare dată. Dar eram pregătită să intervin ca să nu cumva să plece imediat.
Bunica avea de fiecare dată cu ea o bocceluță.
– V-am adus și vouă câte ceva, spunea în timp ce mâinile ei arse de soare și aspre de muncă scoteau minunile.
Și apăreau șirurile de mitărci înșirate totdeauna pe ață roșie pe care eu le puneam la gât și le duceam în pod unde le agățam de cuiele bătute în bârnele ce sprijineau acoperișul. Le lăsam la uscat până când mama le fierbea și le făcea cu usturoi și mult mărar, după ce le prăjea foarte puțin în ulei. N-am mâncat ceva mai bun în viața mea!
Bunica mea n-ar fi plecat niciodată din satul ei cocoțat pe un deal, oricât de bine i-ar fi fost cu noi la București. Spunea mereu că a ales să stea cu sora mamei , că era amărâtă, avea patru copii și un soț care lucra la petrol și care era pâinea lui Dumnezeu, când era treaz! Pentru nepoții ei, mama renunțase la partea ei de avere (sună complicat, dar averea era ceva pământ primit de bunica în calitate de văduvă de război și locul de casă).
De câte ori venea la noi, bunica avea o problemă. Femeie credincioasă, ea obișnuia să să se roage și să se închine dimineața și seara înainte de culcare în fața icoanei. Dar la noi în apartamentul din casa ieftină nu exista nicio icoană. Și ea se închina în fața unui perete, peretele de la răsărit, și o făcea ca și cum acolo se afla o icoană.
S-a nimerit ca bunica să vină în postul Paștelui. Nu departe de strada noastră, dincolo de blocurile rusești care aveau mici magazine la parter, era o bisericuță. N-ai fi ghicit că pe o stradă cu case și grădini să întâlnești într-un loc la fel ca celelalte o biserică. Aleea de la poartă te conducea spre intrare. Toată casa aceea era biserică. Era un loc plin de lumină, aș putea spune vesel din pricina culorilor vii în care erau pictate catapeteasma și celelalte icoane. Pe jos erau așternute covoare groase în culori la fel de vii. Bisericuța descoperită de bunica a devenit taina noastră, așa credeam eu.
Într-o zi, mi-a spus să o aștept cuminte pe unul dintre scaunele aliniate în dreapta și în stânga altarului. Ea s-a îndreptat spre preot, a îngenunchiat și a început să vorbească. Nu știu ce i-a spus, dar am văzut-o că s-a ridicat și a pimit de la părinte o bucată de pâine uscată și o linguriță de lichid roșu dintr-o sticlă.
Când a revenit și m-a luat de mână, i-am reproșat că nu m-a luat și pe mine să primesc ce a primit ea. Nu a zis nimic.
Bunica nu a rămas de Paște la noi. A plecat cu trenul spre satul ei.
Copiii de pe strada mea nu mergeau duminica la biserică. Nici eu nu mergeam. Altele erau vremurile și interdicțiile!. Dar, în apropierea Paștelui, i-am întrebat pe prietenii mei dacă nu vor să mergem la bisericuța de lângă blocurile rusești. Au zis că da, vor merge. Așa că ne-am întâlnit seara pe la opt pe stradă. Cu chiu cu vai ne-am adunat vreo cinci: eu, Ioana, Maria mare, Costi și Ionuț. Acasă am spus că merg la biserică și vreau o lumânare ca să vin cu ea aprinsă acasă. Mama și tata, deși nu mă așteptam, nu s-au împotrivit. Așa că la opt, noi cinci am plecat spre bisericuță. Trebuie să-ți spun că eram mici, abia începuserăm școala, eu și Ionuț, și Ioana.
Când am ajuns, biserica nu era plină și de aceea am hotărât să mai stăm afară. Timpul trecea destul de greu, așa e când nu faci nimic și trebuie să aștepți. Nu se făcuse nici zece când Ionuț ne-a anunțat că el nu mai stă, că lui îi este somn și pleacă. Ioana a zis că pleacă și ea că s-a plictisit și că îi este frig. M-am uitat cu speranță spre Maria cea mare și Costi. Ei au spus că mai rămân. Am intrat în biserică. Slujba era în toi și oamenii umpleau acum tot lăcașul.
Trebuie să-ți spun că nu știu când a trecut timpul și nici când cei doi, Maria și Costi, nu se mai aflau lângă mine. Știu sigur, și scena aceasta o retrăiesc în minte, că aveam o lumânare firavă, dar lungă în mână și că apăram flacăra tremurândă în timp ce mergeam încet spre casă. Nu am întâlnit pe nimeni pe stradă. Ridicam din când în când privirea de la flacără să văd pe unde calc. Mă văd de parcă nu eram eu, văd mai exact o fetiță cu lumânare aprinsă, puțin speriată, îndreptându-se spre casă pe lângă ferestre la care nu era nicio lumină.
Am ajuns acasă. Am intrat fără să bat pentru că ușa s-a deschis și părinții mei mă priveau cu atenție neîndrăznind să spună ceva.
M-am dus și am pus lumânarea într-un pahar pe care l-am așezat la fereatră.
Și deodată s-a făcut lumină!
Gabriela Moraru

Standard
Poveste

Povești de carantină

POCESTI DE CARANTINĂ

CORCODUȘUL

Când deschid fereastra și casa se umple de mireasmă și zumzet de albine, când privirea cuprinde un buchet uriaș de flori albe, mărunte care vibrează la orice adiere a vântului, știu că minunea s-a înfăptuit. Din nou, corcodușul din grădină a înflorit!
La fereastra mea de la etajul întâi al casei ieftine ajungeau toate ramurile pomului susținute de un trunchi drept și acoperit de o scoarță crăpată din loc în loc pe care urcau furnicile în grabă. În jurul pomului se întindeau florile plantate de domnu Jean care le bibilea toată ziua în timp ce bolborosea ceva. Uneori îl auzeam pomenind numele vreunui sfânt precum Agopie, făcătorul de copci! Și trebuie să fiu corectă cu domnu Jean și strădania lui cu florile. Toată vara era foarte plăcut să stai afară, de obicei pe scările de la intrare încălzite de soarele de peste zi, și să te lași îmbătat de mirosul reginei-nopții!
Florile din grădină nu erau pretențiose. Erau flori obișnuite: petunii în diferite culori, gura-leului, tufănici, crini albi și, din loc în loc, uneori, năsturei și paseluțe și rar, un trandafir.
Niciodată nu am avut impresia că existența corcodușului ale cărui ramuri ajungeau până la acoperiș le-ar fi uzurpat dreptul la viață florilor din grădină.
De la o vreme, domnu Jean inclusese în bodogăneala dumnealui și corcodușul. Vina pomului meu era că face umbră și nu cresc florile! Trebuie să-i spun grădinarului amator că pentru mine cele mai frumoase flori sunt cele ale corcodușului. Deși nu par deloc spectaculoase. Sunt flori mici și albe, cu petale delicate care, când se deschid, lasă să iasă la lumină staminele fine care se termină cu o mărgică minusculă, galbenă, uneori în formă de inimioară. Așa le vedeam eu!
Îmi plăcea să urmăresc albinele care se strecurau cu greu în flori, deranjând ordinea petalelor, până ce nu se mai vedea decât partea belicoasă a lucrătoarelor din stup. Când își terminau treaba, plecau zumzăind să viziteze și altă floricică și apoi, pline de nectar, să zboare puțin îngreunate spre casa lor unde se fabrica mierea.
Domnu Jean era vecinul meu de la parter. Era căsătorit de mulți ani cu Jeni și amândoi veniseră din Moldova. Dar pe domnu Jean l-am întâlnit târziu, iar motivul absenței lui îndelungate era șoptit de mama: fusese închis pentru un lucru grav. Mărunțel la trup, blond spălăcit, domnu Jean era un spilcuit! Avea mare grijă de podoaba lui capilară, câtă mai rămăsese, odată deasă și creață. Acum își pieptăna părul cu cărare într-o parte și-și aranja onduleurile cu mare atenție. Se certa des cu Jeni, o femeie mai inteligentă decât el, dar care avea puterea să se împace cu el de fiecare dată.
Nu-mi amintesc cu exactitate când corcoduțul meu a devenit pentru domnu Jean inamicul public numărul unu. Am aflat târziu că îi pusese gând rău.
Nu știu dacă tu ai vreun pom prin preajma casei tale de care să te bucuri de la momentul când explodează florile până când îți va dărui cu generozitate fructele. Eu mă bucuram împrună cu prietenii mei de corcoduș. Când apăreau fructele și creșteau ceva, se știa că vom degusta poamele verzi, în pofida avertismentului mamei care mă atenționa că, dacă mănânc fructe verzi, mă va durea burta. Nu puteam s-o ascult așa cum nimeni de pe strada mea nu-și asculta mama într-o astfel de împrejurare. Adunam fructele verzi și apoi luam una câte una din căușul palmei și o mâncam. Niciodată jaful pe care îl făceam pomului înainte de vreme nu a dus la împuținarea recoltei! Când se coceau, fructele erau rotunde și roșii. Păstrau ceva acreală, dar erau gustoase, chiar dacă pulpa corcodușei era considerabil redusă de sâmburele prea mare care se lăfăia în interior.
Într-o zi, când m-am întors de la școală, ceva era schimbat în curtea casei mele. La început nu am înțeles ce s-a întâmplat, dar, apoi, un val uriaș m-a plesnit drept în față și m-a doborât. Corcodușul nu mai era! Nici urmă de el. Curtea părea pustie și săracă și nimic nu împiedica privirea să se lipească de zidul casei vopsite în alb. Era urât, urât de tot!. Lacrimile au început să-mi curgă șiroaie fără să pot să le opresc.
Domnu Jean îmi omorâse corcodușul!
Gabriela Moraru

Standard
Poveste

Povești de carantină

UNTURA DE PEȘTE

Era un făcut! Atât mama, cât și tata, după ce se uitau într-un anumit fel la mine, oricum uitătura lor nu prevestea ceva bun, urmau cu întrebarea:
-De ce este copilul ăsta așa de slab?
Asta însemna un singur lucru: zile nu prea fericite pentru mine. Orice aș fi încercat nu era luat în seamă pentru că sentința era dată înainte de judacată și, mai ales, înainte ca eu să arunc în luptă cele mai grozave argumente cum ar fi că și cutărescu este la fel de slabă și părinții ei nu se îngrijorează. Mama avea la rândul ei un argument forte. Mă compara cu Ioana, prietena mea, care era mai grăsuță. Demonstrația ei se reducea la a ne măsura picioarele. Ne înconjura cu palmele pulpele mai jos de genunchi. Cu ușurință degetele se închideau în jurul piciorului meu ceea ce nu se întâmpla în cazul Ioanei.Sentința mă lovea în moalele capului:
– Tu ai niște fuse!
Totdeuna, dar totdeauna, mama se prefăcea că uită că Ioana are cu cine să semene. Mama ei ea durdulie și, atunci când pășea, se auzea pământul gemând!!
Dar eu cu cine să semăn?Cine era gras în familia mea în afară de tanti Marioara? Oricum, nu se pune, pentru că tanti Marioara avea niște brațe durdulii tocmai bune să te ascundă de lume!
Trebuia să mă resemnez și să accept variantele: ori mă ducea tata la doctorul Stanciu, ori va veni mama cu soluția ei infailibilă, untura de pește! De cele mai multe ori le suportam pe amândouă.
Mai întâi vizita la doctorul Stancu care era un tip ce nu zâmbea niciodată. Avea o figură serioasă, n-aș spune severă, dar serioasă pentru că avea de făcut o treabă importantă. Să stabilească, după ce mă asculta meticulos cu stetoscopul, mă bătea cu două degete pe spate, din loc în loc, se uita în gâtul meu (puteam să-i spun eu că nu va găsi acolo amigdalele pentru că îmi fuseseră scoase cu acordul lui!), dacă sunt bolnavă, pentru că, nu-i așa, trebuie să fiu bolnavă dacă sunt așa de slabă.
Verdictul venea într-o atmosferă de gheață: copilul nu are nimic! Asta îl contraria pe tata care ar fi fost mai liniștit dacă ar fi aflat răspunsul la întrebarea existențială „de ce este copilul ăsta așa de slab?”
Mama nu era mulțumită de verdict. De la sine putere hotăra în numele autorității sale de necontestat că trebuie să iau untură de pește!
Ai trecut și tu prin acest experiment grețos?
Lingura de untură pe care mama o turna dintr-o sticlă care mi s-a părut mereu imensă și fermecată pentru că lichidul greu care semăna cu mierea, nu la gust, nu se termina niciodată, îmi provoca cea mai mare spaimă. Bine că mama era înțelegătoare și răbdătoare și accepta pregătirile mele speciale care aveau menirea de a face suportabilă înghițirea lichidului gras și scârbos care îmi îmtorcea stomacul pe dos. În jurul sticlei, pe masă, erau înșirate o bucățică de pâine, o cană cu apă, un castravete murat și o bomboană. Toate se aflau acolo cu scopul de a atenua efectul unsurosului remediu care va rezolva problema kilogramelor mele. Am învățat în timp că apa după untura de pește avea un efect contrar celui la care mă așteptam. Era ca și cum continuam să înghit grăsimea lichidă .
Clipa fatală se apropia! Mama ținea instrumentul de tortură plin ochi cu lichidul uleios și insista din ce în ce mai poruncitor să deschid gura mare. Eu apelam la toate tertipurile pentru a întârzia momentul impactului.Reașezam remediile care ar fi trebuit să atenueze efectele torturii și totdeauna, în disperarea mea de a împiedica înghițirea unturii de pește, mi se părea că ceva esențial lipsește:
– Stai, stai puțin, nu e suficientă apă! Stai că nu am rupt pâinea!
Mama își pierdea răbdarea. Atunci închideam ochii să nu văd lingura apropiindu-se și deschideam gura, dar nu mare cum îmi ceruse ea. Cu abilitate, mama strecura lingura prin deschizătura gurii mele și se asigura că am înghițit tot. Urma iureșul care ducea invariabil la același efect. Orice șl fi înghițit după untura de pește nu avea niciun efect ameliorator. Toate ingredientele salvatoare mă trădau și gustul nesuferit se prelungea victorios. Este demonstrat: nu aveam niciun mijloc de combatere a efectului îngrozitor al unturii de pește!
Cu siguranță că acest remediu a avut efecte pozitive de vreme ce și tu îl iei astăzi. Dar, în cazul meu, a cunoscut și o înfrângere usturătoare. Dar cu efecte estetice. Nu m-am îngrășat nici atunci, nici când am devenit adolescentă, nici mai târziu! Copilul ăsta a rămas slab! Dar sănătos!
De la untura de pește!!!

Gabriela Moraru

Standard
Fără categorie, Poveste

Povești de carantină

Pâinea neagră

Jocul cu jucăriile nu era un lucru care se petrecea așa, dintr-o dată, trebuia pregătit. Mai întâi era obligatoriu să stabilim cine ce aduce. Pentru că niciun joc serios nu putea să se desfășoare fără cratițele, oalele, și mai ales tigaia pe care le avea Maria (cea mică, nu cea mare pe care toată lumea o iubea fiindcă era bună și înțelegătoare și zâmbea tot timpul) pentru că, nu-i așa, cum să faci mâncare fără ele?
Maria avea darul să ne enerveze pe toți prin felul ei de-a întârzia lucrurile. Și pentru că nu era punctuală. Accepta cu greu să se ducă în casă să ia prețioasele obiecte, dar, până apărea ea, noi ceilalți pur și simplu nu puteam să ne apucăm de jucat. Ai ghicit, nu aveam oalele, cratițele și, mai ales, tigaia. Și nu cumva să uite mașina de gătit care era foarte frumoasă, făcută din tablă și plină de culori. De cele mai multe ori o uita și trebuia un efort supraomenesc s-o convingem pe Maria să se ducă din nou în casă și s-o aducă.
Trebuie să recunosc că o invidiam puțin pentru jucăriile ei pe care i le adusese Tăntița, mătușa ei, o femeie înaltă și slabă, cu un zâmbet lipit pe față și care venea duminică de dimineață acasă la Maria în vizită totdeauna primită cu strigăte de bucurie de nepoți.
Nu știu cum ești tu azi, dar noi eram foarte devotați jocului și pentru că era un lucru foarte serios și de cele mai multe ori, pașnic, foarte important, nu era o joacă.. Nu ne prea certam și pentru că fiecare dintre noi își ducea povestea în același timp cu poveștile celorlalți:
-Acum eu fac o ciorbă, dă-mi tu bucata de carne din dulap!
-Eu mă duc la piață că nu avem ceapă!
– Eu am grijă de copii să nu se murdărească.
– Eu repar mașina. (Asta era povestea unui băiat pe care noi fetele, cu generozitate, îl primeam în jocul nostru. Trebuie să recunosc că băieții de pe strada mea erau de treabă și nu ridicau prea multe pretenții în timpul jocului.)
– Eu nu vreau ciorbă, fac cartofi prăjiți! (și tigaia era înhățată de sub nasul tău)…
O atenție specială primeau păpușile.
– Acum eu îmbrac copilul cu rochița asta verde.
– Nu, mă, nu cu aia verde. Cu asta roz că e mai frumoasă!
Da. Era un joc pașnic.
Uneori trebuia să oprim jocul, iar motivul pentru care îl opream era că ni se făcea foame! O foame de aia care trebuie imediat rezolvată și nu cu orice, ci cu regina gustărilor. Dar oprirea jocului se făcea pentru puțin timp, foarte puțin, așa că o zbugheam cât se poate de repede în casă ca să ne întoarcem în cel mai scurt timp la joc.
Tu astăzi te uiți la televizor sau pe telefon în timp ce ronțăi tot felul de prostii cum le spun eu acum nepoților mei. Eu nu am auzit aceste vorbe, numai avertismentul mamei să nu-mi stric foamea că acuși mă cheamă la masă!
După cum vă spuneam, la un semn fugeam în case unde, în maximă viteză, pregăteam febril cea mai bună gustare care există: o felie de pâine neagră unsă cu untură și presărată cu sare!.
Nu, nu te grăbi să-ți manifești dezaprobarea! Te gândești la grăsimi, la ce nu e sănătos, nu? Nu e adevărat! Uite, îți explic!
Pâinea trebuie să fie musai neagră, rotundă și proaspătă. Proaspătă era totdeauna pentru că pâinea de la domnu Toma nu apuca nici să se răcească, dar să se învecheasc!
Cumpăram pâinea de la mica brutărie unde domnu Toma era secondat de doamna Toma despre care eu credeam că este gardian, îl păzește pe soțul ei. Niciodată nu zâmbea, îi tuna și fulgera tot timpul, cu toate că eu nu am auzit-o vorbind vreodată.
Amândoi erau îmbrăcați cu halate albe, iar doamna Toma avea pe cap totdeauna o basma în culori prăfuite, legată sub bărbie.Părea mai bătrână decât soțul ei înalt, cu mustață neagră și părul tot negru, ca pana corbului, nu? Ea era mică și îndesată, dar asta nu-l împiedica pe domnu Toma să-și trateze soția cu atenție.
Duminica așteptam să vină pâinea. Se făcea coadă, da lumea avea răbdare. Recunosc, nu-mi plăcea că mama mă trimitatea duminica dimineața la pâine și protestam și-i reproșam că nu a luat ea pâine de sâmbătă. Asta era o blasfemi! Cum să iei pâine de sâmbătă? Duminica se mănâncă pâine proaspătă!
În fine, sosea și mașina de pâine. Domnu Toma ieșea vesel din brutărie și șoferul sărea sprinten din mașină și deschidea ușile duble. Așezate în lăzi, pâinile se lăfăiau unele lângă altele calde și pufoase, iar mireasma lor care învăluia coada ne îmbăta.
Din coadă se desprindeau vreo doi – trei bărbați sau copii mai răsăriți care se aliniau în spatele brutarului în șir până în magazin. Pâinile erau trecute două câte două, lipite una de alta, din mână în mână până ce ultima din șir, doamna Toma, le așeza în raft.
Ești îngrijorat de microbi? Dar dacă îți spun că plăteam pâinea cu bani murdari și ofiliți pe care domnu Toma îi lua cu aceeași mână cu care îți dădea pâinea caldă, aburindă care îți încălzea palmele și cu o coajă care trebuia imediat ruptă și mestecată? Uneori o pâine rotundă ajungea acasă jupuită toată de învelișul ei crocant și așa despuiată o înmânam mamei care profețea că mi-am stricat pofta de mâncare.
Ai înțeles cum era pâinea? Nu era congelată, nu avea E -uri, conservanți, coloranți, aditivi… Avea făină, apă și maia. Nu știi ce e maiaua? E drojdia. Plămădeala care face pânea să crească.
Dintr-o astfel de pâine tai o felie sănătoasă ( dacă pâinea nu mai are colț pentru că a fost cineva mai rapid). O ungi cu untura primită de la bunica de la țară de la porcul ei crescut cu drag, chiar dezmierdat, Ghiță, scărpinat pe burtă până ce îl faci să guițe de plăcere, dar pe care îl tai înainte de Crăciun și din carnea lui faci minuni culinare din care bunica trimite și copiilor de la oraș să guste și ei. Și, în final, după ce ai uns bine felia de pâine cu untura lui Ghiță, presari pe deasupra sare, dar nu fină, ci din aceea grunjoasă care se vede bine pe patul unsuros.
Cu un astfel de trofeu pe care îl ții cu atenție între degetul mare și cel arătător ieși alergând din casă să te întâlnești cu prietenii tăi care poartă ca niște învingători olimpici propriile felii de pâine cu untură. Pâine neagră!
Poveștile FAC BINE LA LIMBĂ1 ȘI LA SUFLET!
Gabriela Moraru

Standard
Poveste

Povești de carantină

Lecția de franceză

Te-ai jucat vreodată „doi lei grămada”? Sigur că nu. Păi unde sunt zăpezile de altădată? Unde sunt străzile ninse bine care din loc în loc aveau derdelușuri până la cer pe care părinții noștri le făcuseră, nu pentru ca noi să ne jucăm „doi lei grămada”, ci pentru că nu puteai să ieși din curte și nu aveai nicio șansă să înoți prin zăpada adunată pe trotuar.
O să-ți descriu jocul acesta pentru ca să mă înțelegi de ce în ziua aceea nu am putut deloc, dar deloc să mai fiu atentă la lecția de franceză.
Trebuie să-ți descriu puțin strada mea ți casele, deși știu că, atunci când într-o carte apar descrieri, le sari cu grație gândindu-te ce rost are să citești așa ceva. Asta, dacă citești o carte tipărită, cu
file frumos mirositoare și care foșnesc când le dai!
Strada noastră era pavată cu pietre și avea trotuare acoperite cu plăcuțe pătrate cu mici nervuri geometrice. Și pietrele, și plăcuțele erau un prilej extraordinar de distracție sau de exersare a unor abilități pentru că noi ne impuneam să călcăm cu atenție numai pe pietrele mari ocolindu-le pe cele mici și numai pe pătrățelele de beton întregi, fără nicio spărtură.Aventura din mijlocul străzii nu era perturbată de vreo mașină pentru că ele treceu rar, iar, când vreuna traversa strada noastră, aproape nu ridica niciun fir de praf.
Dar hoinăreala pe pietre se complica: eram cu ochii în patru să descoperim pe jos sâmburi de caise pe care îi adunam și la sfârșitul aventurii îi spărgeam și, evident, îi savuram. Asta e cam mult spus pentru că nimeream aproape totdeauna și sâmburi amari ca fierea care compromiteau gustul de neegalat al sâmburilor dulci și plăcerea ronțăitului. Tu ai încercat? A i spart sâmburii de caisă și i-ai ronțăit? Bănuiesc că tu cumperi caisele din cine știe ce țară venite. Noi le culegeam din caisul generos în fructe al bunicii Ioanei. Și ea nu se supăra niciodată.
Strada mea avea case , ele există și acum, dar „înbunătățite”, construite de Banca Națională și purtau numele de „case ieftine”.Avantajul era că aveau o curticică în față și una în spatele casei, pivniță, dar mai ales pod. Și nu știu dacă înțelegi ce înseamnă un pod. Dar asta e o altă poveste.
Curțile erau delimitate cu garduri de lemn, nu prea înalte ca să îți lase posibilitatea să vezi lumea.
Dar sî revin la lecția defranceză.
După ce ne făceam lecțiile, la început eu și prietenii mei mergeam la aceeași școală, juram cu mâna pe inimă că vom ieși afară cu săniile și ne vom da pe derdeluș. Poate Crina n-o să iasă pentru că mama ei era economistă avea mari pretenții de la ea și mult mai puține pretenții de la noi, dacă înțelegi ce vreu să spun. Asta se întâmpla până la patru sau patru jumătate și știi și tu că seara se întunecă devreme. Dar noi nu aveamm nicio problemă cu întunericul pentru că pe stradă erau stâlpi verzi de metal care se terminau cu o pălărie sub care se ascundea un bec ce ne lumina și pe care nimeni nu se gândea să-l spargă!
La ora stabilită ne aflam cu toții pe stradă trăgând după noi săniile de lemn, nu din plastic, prinse cu o sfoară ce avea multe noduri semn că fusese des folosită peste capacitatea ei. Nici n-am apucat să stabilim ce ne jucăm că aud chemarea mamei mele să vin imediat că a sosit doamna.
Pe tine te mai strigă mama ta când ești în toiul jocului, adică atunci când toată lumea e a ta? Sau acum îți dă un mesaj pe telefon cu un conținut imperativ?
Trebuie să-ți spun că așa făceau mamele atunci: scoteau capul pe gemulețul de la baie și ne strigau hotărâte și poruncitoare să punem capăt jocului stricându-ne astfel toată bucuria.
Eu făceam lecții în particular de limba franceză pentru că mama mea era îndrăgostită de limba franceză și musai trebuia să o învăț eu. Știu că tu astăzi nu-ți vezi capul de meditații de mă întreb ce faci la școală de e nevoie de atâtea lecții în particular, uneori chiar cu profesorul de la clasă!
Dar eu nu făceam în acel moment limba franceză la școală și, trebuie să recunosc, nu vedeam cu ochi buni obligația de a face lecții de franceză când toți prietenii mei erau afară la joacă.
Doamna care venea cu bune intenții să mă învețe limba franceză nu fusese profesoară. Era acum în vârstă, dat, trebuie să mărturisesc, că, dacă aș fi știut ce știu acum despre mărunțica doamnă, m-aș fi străduit mai mult și, pe cuvântul meu, aș fi învățat franțuzește. Mai ales că viața mi-a oferit plăcerea de a vedea Franța!
Doamna nu avea din ce să trăiască. Noul regim îi schimbase statutul. Sau noul regim îi luase totul. Îi rămăsese ceea ce învățase ea pe la școlile înalte pe la care umblse și înțelepciunea de aș accepta noua condiție. Și era plătită cu cinci lei de o mamă casnică care administra cu chibzuială salariul tatălui care nu-și oprea nimic din bani pentru el și care primea în fiecare dimineață de la ea câțiva lei când pleca la serviciu.
Ca să înțelegi cum a decurs lecția din ziua aceea de iarnă trebuie să-ți închipui că de afară se auzeau râsetele copiilor care se jucau „doi lei grămada”.
Așadar, jocul se joacă în cinci, șase, șapte sau câți copii sunt de față. Se folosește o singură sanie. S e alege cel mai înalt derdeluș. Apoi, toată lumea se urcă în vîrful lui și se poziționează în picioare în jurul săniei. Unul dintre copii va da startul, clasic, ca și acum: unu, doi, trei, și! În momentul acela are loc o confruntare pe viață și pe moarte pentru ocuparea unui loc pe sanie. Se naște văzând cu ochii o grămadă neorganizată și, în chiote, râsete și țipete sania pornește în viteză pe derdeluș. În urma ei râmân trupușoare de copii zguduite de hohote de râs, iar învingătorului care nu știe nici el cum a rămas pe sanie, nu-i rămâne decât să râdă și el. Asta dacă mai rămâne cineva pe sanie pentru că, de cele mai multe ori, nimeni nu reușește să se țină de ea.
Ce zici? E un joc frumos?

O poveste scrisă de copilul din mine pentru copiii de ieri și de azi! FACE BINE LA LIMBĂ! ȘI LA SUFLET!
Gabriela Moraru

Standard
Poveste

Blugi

POVEȘTILE LIMBII ROMÂNE
Scurta poveste a cavalerului BLUGI
Trebuie să vă spun de la început că mulți locuitori ai ÎMPĂRĂȚIEI LIMBII ROMÂNE au strâmbat din nas pentru că am folosit apelativul „cavaler” în cazul acestui tânăr. Și au argumentat! Că e prea tânăr, că nu e complet pentru că are formă numai pentru plural, că, și asta este curat invidie, ia uite ce trecere are, deși apare în posturi nu prea elegante – tăiați, rupți…
Dar, deși e tânăr, are și el supărări!
Trebuie să știți, cinstite fețe, că numele acestui cavaler este „ blugi”. Nu, bluginși, blugingi sau bluginz!!! Și, în niciun caz, blug!
Vedeți, destule motive de supărare pentru acest tănăr la modă!
Gabriela Moraru

Standard