COZONAC CU AMINTIRI!

Nu era nevoie să deschizi ușa casei care ocrotea cele patru familii de pe strada noastră pavată cu piatră cubică și cu trotuare care, din loc în loc, aveau umflături pricinuite de rădăcinile arțarilor plantați de mama când a fost ea deputată, ca să știi că era timpul de făcut cozonaci!

Asta pentru că mirosul cozonacilor copți deja de mamele mai grăbite te îmbrățișa de cum intrai pe strada mea care avea mai întâi vile cu grădini ca apoi să le vină rândul caselor „ieftine” ale Băncii Naționale, unde, dincolo de ușile de la intrare care nu au fost niciodată, dar niciodată bariere în calea cuiva, se petrecea minunea.

Și era știut: facem noi cozonaci cu nucă, dar nu uităm să îi facem copilului cozonacul lui în cana de metal cu smalț roșu din care mama îmi dădea laptele zilnic de la Frusina din cauza căreia azi nu pun gura pe lapte dulce!

Cana își spăla păcatele și devenea casa cozonacului copilului, care, scos din cuptor, era revărsat peste marginile ei, iar în centru trona o jumătate de nucă rumenită (nucile erau aduse de bunica și erau rodul nucului care stăpânea și dealul și valea pentru că acolo răsărise el unde se termină dealul și începe valea!). Nuca era savurată prima, înainte de a gusta aluatul bătut cu sete de mama și transformat în pufoșenia de cocă aromată!

Pe strada mea, mamele parcă aveau o înțelegere a lor. Se apucau de cozonaci în aceeași zi, iar

noi, copiii, trebuia să fim prin preajmă ca să executăm cât se poate de repede comenzile care veneau:

-Sărut mâna! M-a trimis mama să-mi dați tăvile dumneavoastră de cozonac, dacă ați terminat, că anul acesta face muuult cozonac și nu-i ajung tăvile noastre!

-M-a trimis mămica să vă întreb dacă v-a rămas puțină drojdie că nouă nu ne ajunge!

Și toate cererile erau îndeplinite pentru că atunci vecinii puteau să împrumute ceva sau să ofere ceva fără prea multă vorbă.

Ziua cozonacului mai însemna ceva pentru mine și prietenul meu cel mai bun. Nu puteam să nu profităm că mamele noastre erau ocupate și porneam într-o aventură de detectivi. Trebuia să cotrobăim peste tot pentru a descoperi comoara: darurile pe care le vom găsi așteptându-ne cuminți sub brad în dimineața de Crăciun. Pentru că eram convinși că părinții noștri primeau ordine de la Moș Crăciun deghizat atunci ca Moș Gerilă!!!, pentru că el nu are cum să ajungă într-o noapte chiar peste tot în lume, iar părinții noștri erau obligați să devină ajutoarele lui. Și, cum îl știam prevăzător, cadourile trebuie să fi sosit și sunt ele ascunse undeva prin casă!

Eu eram convinsă că nu vom păți nimic dacă vom fi prinși pentru că era de ajuns să îl privești pe prietenul meu și te înmuiai cât de furios ai fi fost. Și mamele noastre uneori deveneau furioase!

Dar cum să te superi pe copilul blonduț cu părul inele care purta o vestă colorată ce abia îi acoperea burtica pe care o împingea în față ca semn al inocenței? Și care mă urma peste tot și era în stare să renunțe la cea mai iubită jucărie a lui și să mi-o dea mie numai să nu mă supăr și să plec?

Și începeam căutarea!

Ne urcam pe scune și, ca niște mateloți ce scrutează orizontul, cercetam ce se sflă pe dulapuri.Cotrobăiam prin rufele din șifonier unde mama ascundea săpunuri ce miroseau frumos și ținea, fără teama că cineva îi va lua, banii casei. Căutam peste tot !

Am avut o dată noroc. Am descoperit pe un dulap o carte despre care trebuie să vă spun că ne-a bucurat foarte mult multe zile. Era „CARTEA CU JUCĂRII” a lui Tudor Arghezi pe care am citit-o împreună și în care am găsit multe ocazii de a râde cu lacrimi!

Poveștile FAC BINE LA LIMBĂ! ȘI LA SUFLET!

Gabriela Moraru

ȘCOALA DE DUMINICĂ

SCURTA POVESTE A CAVALERULUI GREPFRUT

Multe sunt cauzele care produc suferință domnițelor și cavalerilor din ÎMPĂRĂȚIA LIMBII ROMÂNE.

Gândește-te la nobilul cavaler GREPFRUT care poartă numele unui arbore subtropical ce ne oferă un fruct răcoritor, cei drept cu un gust ușor amărui, dar care, doamnele o știu, ajută la păstrarea siluetei.

Dar cum i-a fost pocit numele?

I s-a spus gref, unii îl strigau grefă sau grepfrui /grepfruit!!!

Vă imaginați ce chin?

Trebuie să iți amintesc că în această împărăție, de cele mai multe ori, pronunțăm cum scriem.

Scriem grepfrut, pronunțăm [grepfrut].

Și să nu uit: la plural, scriem și zicem grepfruturi.

Și, pentru că aici în IMPĂRĂȚIA LIMBII ROMÂNE suntem atenți la schimbări, cavalerul nostru a acceptat să i se prescurteze numele. Așa că poți să îl strigi GREP (plural GREPURI).

Sper că toate suferințele tânărului cavaler să se sfârșească!

Scrierea și pronunțarea corectă a numelor cavalerilor și ale domnițelor (substantive) din ÎMPĂRĂȚIA LIMBII ROMÂNE FAC BINE LA LIMBĂ!

Gabriela Moraru

ȘCOALA DE DUMINICĂ

SCURTA POVESTE A CAVALERULUI (STRĂIN) FOLLOWER

Uneori, poarta ÎMPĂRĂȚIEI LIMBII ROMÂNE rămâne deschisă! Și atunci se strecoară domnițe și cavaleri de pe alte meleaguri și, pentru că sunt primiți cu pâine și sare, rămân aici.

Așa s-a întâmplat și cu tânărul cavaler englez, FOLLOWER!

Să nu crezi că în limba noastră nu există cuvântul urmăritor / urmăritoare care acoperă unele dintre sensurile cuvântului englezesc.

E adevărat că sensul acestui substantiv din limba română este negativ: „persoană care urmărește pe cineva (pentru a supraveghea, a prinde, a aresta)”.(DEX)

Și la fel de adevărat este că numele acestui cavaler englez este foarte des folosit în lumea internetului unde nu mai are conotații negative. Urmăritorul este insul care urmărește persoanele care sunt prezente online, (nu, nu sunt vedete!).

Bun! Dar, dacă tot l-am primit pe cavalerul FOLLOWER în împărăția noastră, să îi folosim și forma de plural corectă: followeri. Să nu adăugăm desinenței englezești de plural -s, desinența de plural românescă – i și să iasă o îmbinare de tot hazul: followerși!

Cu măsură, neologismele FAC BINE LIMBII ROMÂNE!

Gabriela Moraru

ȘCOALA DE DUMINICĂ SCURTA POVESTE A CAVALERULUI RUGBI

Aproape să nu-l mai cunosc! Pentru că își tot schimbă numele. Sau, ca să fiu corectă, i se schimbă numele. Și asta pentru că noi cei care slujim în ÎMPĂRĂȚIA LIMBII ROMÂNE ne lăsăm influențați. Sau avem ureche muzicală. Ne place cum sună în alte limbi numele acestui cavaler și oscilăm când îl numim. Ba îi spunem rugbi, ba îi spunem rugby și îl pronunțăm [ ragbi].

Când îl articulăm, îi spunem rugbiul sau rugbyul [ragbiul].

Și trebuie să vă mai spun că există și un derivat, dar numai de la rugbi: rugbist și mai nou, rugbistă!

Nu știu cât îl supără această situație pe cavalerul nostru, dar știu că e nevoie de respectarea unei singure reguli. Și numai în marea carte (DOOM3) găsești tot ce este corect! Cel puțin acum.

Așadar, dragă cavelere, îți vom spune rugbi sau rugby [ragbi]. Și, poate, până la urmă nu vom mai inventa alte pronunțări ale numelui tău.

Să respectăm regulile! FACE BINE LA LIMBĂ! (Și nu numai!)

Gabriela Moraru

Carantina, o poveste tristă!

Scurta poveste a domniței CARANTINĂ

Și aș adăuga și tristă. Pentru că, trebuie să știți că această domniță, care nu e venită de mult în împărăția noastră, nu a avut parte de prea multă atenție, din fericire aș spune eu.
A poposit pe meleagurile noastre din îndepărtata ÎMPĂRĂȚIE A LIMBII RUSE cunoscută acolo sub numele de „karantin”, iar în stepele rusești a ajuns din frumoasa și bogata ÎMPĂRĂȚIE A LIMBII FRANCEZE.
Dar de ce este nefericită această domniță? Pentru că în ultima vreme i-a fost uzurpat locul de tot felul de ageamii care nu-i fac rău numai ei, ci întregii împărății.
Ascultați si dumneavoastră ce termeni folosesc unii care vorbesc mult și pe care îi preiau cu voioșie și ceilalți vorbitori mai puțin atenți: „a carantina”, „carantinați” etc.
Sigur că o perioadă de carantină nu e plăcută, dar e necesară. Iar singurul termen pentru a denumi „izolarea preventivă a unei persoane sau a unei colectivități care a fost în contact cu un bolnav contagios sau care vine dintr-o regiune unde există o epidemie” este CARANTINĂ! Așa scrie la catastif!

Gabriela Moraru

POVEȘTI DE CARANTINĂ

REVANȘA

În dimineața de după afișarea rezultatelor la bacalaureat, telefonul a început să sune parcă mai tare ca niciodată. Tocmai azi când puteam să dorm mai mult?
– Alo?
– Casa absolventei Ela Marinescu?
Mi s-a părut extraordinar să întrebe cineva așa.
– Da, zic!
– La telefon este diriginta ta, Marinescu. Te-am sunat să îți spun că te aștept duminică la școală să îți ridici premiul. Știu că voi acum învățați pentru facultate, dar insist să vii! Și felicitări pentru excelentul rezultat de la examen!
Diriginta m-a sunat și m-a felicitat, ea care era o persoană așa rece și distantă. Eu aveam impresia, când o vedeam că se uită de pe podiumul de la catedră undeva pe deasupra noastră, că e în altă lume în care nu există copii.
-Mulțumesc! Sigur voi veni la școală!
Așadar, a venit ziua când pot să merg la liceu fără să fiu elevă! Minunat!
O astfel de întâlnire trebuie pregătită.
Nu știu ce faci tu astăzi la sfârșitul orelor, dar noi aveam un ritual de la care nu ne abăteam, cu toate riscurile .Ne adunam în baia fetelor și, aliniate în fața oglinzilor începeam operația de înfrumusețare. Mioara era maestră. Blondă, cu părul scurt, începea taparea. Își tapa părul temeinic, încât , nu de puține ori, auzise întrebarea „Fetițo, ce e cu claia aia de păr în capul tău? Chiar dacă pericolul plutea în aer, nici moartă nu ar fi renunțat.
Alte fete se machiau discret și aveau grijă, până ce ies din clădirea liceului, să își pună ochelari de soare indiferent de vreme!
Eu nu-mi tapam părul pentru că îl aveam strâns la spate și îndrăzneala de a-mi lăsa pletele în vânt era prea mare. Dar acum…
Duminică! O zi cu soare, caldă, frumoasă! Festivitățile de început și de sfârșit de an se țineau în curtea interioară a liceului. Acolo sunt niște scări care duc spre intrarea în clădire și unde se puneau mesele acoperite cu fețe de masă din pluș, roșii ca focul. Pe mese se îngrămădeau cărți și diplome vegheate de profesorii care vor striga premianții și de către conducera școlii.
Curtea era plină de elevi. Spun elevi pentru că toată lumea era îmbrăcată în uniforme.
A venit și rândul clasei mele. Diriginta a început să strige premianții. Bineînțeles, prima a fost Crina, o fată pe care nu o prea simpatiza nimeni, nu din vina ei, ci din pricină că era singura pe care diriginta o plăcea. A doua a fost Mia spre care se îndrepta toată afecțiunea noastră. Era o fată care nu locuia în București, care făcea un efort mai mare decât noi să ajungă la școală și pe care noi o consideram cea mai bună la învățătură. Fetele au urcat treptele și, după ce au oferit florile aduse doamnei dirigine și Crina, bineînțeles și directoarei, au primit premiile și au coborât.
A venit apoi rândul meu. Mi-am auzit numele. M-am strecurat printre colegii mei și am apărut. M-am oprit o clipă înainte să urc treptele și am tras aer în piept. Apoi, ca o vedetă pe covorul roșu, am început să urc treptele încet, înceeet.
Efectul a fost garantat! Purtam o rochie roșie cu margarete albe mari, strânsă pe talie (aveam și de ce, pentru că eram suplă și aveam o talie de învidiat, de ce să nu fie pusă în valoare?). Rochia avea volane în jurul decolteului și la mânecile care ajungeau până la cot. În mers, poalele ei se mișcau jucăușe în dreapta și în stânga. Părul meu acum liber flutura și el victorios, scăpat din strânsoarea de ani. Dar piesa de rezistență a fost bretonul. Îmi ajungea până în ochi ca răspuns la îndemnul „Lasă-ți, fetițo, fruntea liberă!”Prin el am privit prezidul și am văzut clar indignarea. Dar nimeni nu a deschis gura.
M-am îndreptat spre diriginta mea care, până și la banchetul de la terminarea liceului ne-a lăsat singuri pentru că a prins-o ploaia după ce fusese la coafor, și am luat din mâna ei diploma și cărțile pe care, am văzut mai târziu, nu scrisese nimic. S-a uitat la mine prin ochelarii ei cu multe dioptrii care-i făceau ochii mici de tot, aproape ca vârful acului. Dar nu s-a produs niciun schimb.
În piesa mea nu existau flori!
Gabriela Moraru

Gabriela Moraru

Povești de carantină

CRIZA

Papa Schulz era porecla directorului adjunct al liceului meu. I se trăgea de la asemănarea cu un personaj din filmul „Babette pleacă la război” în care juca o vedetă la modă, Brigitte Bardot.
Papa Schulz era profesor de geografie. Nu era profesorul meu la clasă, dar era pentru mine singurul din conducerea școlii care părea uman. Chiar așa, asta nu-l scutea de o sarcină ingrată, așa o consideram eu: să ne verifice ținuta la intrarea în liceu. Uniforma, adică. O detestați și voi astăzi, deși nu se compară cu ce purtam noi. Știți că uniforma este purtată de toți elevii din școlile de elită de pretutindeni? Și nu am auzit să protesteze careva.
Uniforma noastră era de speriat! Sau ținuta noastră, pentru că, dincolo de sarafanul bleumarin și cămașa bleu, eram obligate să purtăm beretă / basc bleumarin, ciorapi groși, pantofi negri sau maro, bentița albă care făcea ca la sfârșitul orelor să te doară urechile așa de tare că, neapărat, trebuia să renunți la ea, ceea ce putea deveni primejdios, dacă te prindea cineva, așa cum mi s-a întâmplat mie când, imprudent, mi-am scos bentița și m-au văzut doamnele de sport care mi-au făcut o morală în stația de tramvai unde eram, de am plecat pe jos acasă, și,mai presus de toate, matricola. Matricola era numărul nostru de identificare și conținea și numele liceului unde învățai. Trebuia cusută destoinic de mâneca hainei (iarna) sau a cămășii (vara), nu prinsă în dorul lelii în capse care să faciliteze infracțiunea. După număr erai identificat oriunde și reclamat, dacă nu te purtai corespunzător.
Și dimineața, Papa Schulz își făcea datoria destoinic!
Dar asta nu era totul. La ora de dirigenție, diriginta noastră care nu se uita niciodată la noi, ci privea undeva deasupra favorizată și de podiumul pe care stătea împreună cu catedra, ne chema pe noi fetele și ne inspecta, în fața băieților din clasă, cu un ochi critic după care urma sentința:
– Tu, fetițo, ți-ai strâmtat sarafanul! Ce te sugrumi așa cu cordonul? Te rog să dai drumul la tiv!
Erau zile în care profesoarele noastre nu intrau bine în clasă că-și opreau privirea asupra vreuneia dintre noi:
– Fetițo, bretonul din ochi!
Și, dacă încercai să scapi mai ieftin îndensându-ți firele de păr rebele puțin sub bentiță, venea comanda:
– Nu așa! Dă jos bentița și apoi o ridici cu tot cu breton.
Într-o zi, în timpul orei de română, s-a deschis ușa și a pătruns în clasă o întreagă delegație: directoarea cea mare, Papa Schulz și încă două profesoare cu funcții la partid. Nu era de bine! Cu excepția directorului, toate celelalte membre ale comandoului au început să ne iscodească cu un ochi critic și necruțător. S-au oprit în fața lui Flori, o fată brunetă cu părul negru foarte des și puțin mai plinuță.
– Ia uitați-vă, tovrășa directoare, fata asta și-a pensat sprâcenele!
O, da! Era o greșeală capitală! Flori, săraca, avea niște sprâncene așa de generoase, încât era musai să le penseze ca să nu-i invadeze toată fruntea.
Am înghețat cu toții și ne gândeam ce îi va cere bietei fete să facă pentru că remediu imediat nu exista. Nu am mai putut urmări judecata. M-am uitat cu speranță la Papa Sculz și la profesorul nostru de română care nu se ocupa niciodată de uniforma sau sprâncenele noastre.
– Haide, că nu e nimic pierdut, o să-i crească la loc, a intervenit directorul punând capăt execuției.
După ora de română aveam educație fizică. Noi fetele mergeam la sala de sport cochetă a liceului și ne schimbam în vestiarul de lângă ea. La un moment dat, am zărit-o pe Flori cu coada ochiului ridicând degetul mic de la mâna stângă și strigând ceva înainte de a se prăbuși. După un moment de liniște, am început să strigăm și a apărut profesoara noastră de sport. Flori se zvârcolea și o ușoară spumă se prelingea pe la colțurile gurii. M-am apropiat îngrozită și am prins-o de degetul mic de la mâna stângă și am strâns-o tare, tare strigând-o cât mă țineau plămânii. Când și-a revenit, s-a ridicat și ne-a zâmbit puțin încurcată. Făcuse o criză de epilepsie.

Gabriela Moraru

POVEȘTI DE CARANTINĂ

PIANUL
Cu Ana, vecina mea, nu mă jucam des. Și pentru că aproape niciodată ea nu era prezentă când porneam jocul la una dintre noi în curte și puneam la un loc jucăriile. Asta se întâmpla pentru că mama ei nu-i dădea voie să vină cu jucăriile în curtea mea, de exemplu, dar nu permitea copiilor să intre în curtea lor. Așa că jocul cu Ana se petrecea mai neobișnuit: fiecare în curtea lui.
Ne așezam pe un covoraș jucăriile de-o parte și alta a gardului, iar schimburile în natură, cum ar fi ceașca de ceai și farfurioara, erau strecurate cu abilitate printre spațiile dintre scândurile gardului sau prin despărțitura mult mai largă dintre peretele casei și gard. Ne jucam de obicei de-a musafirii pentru că aveam multe să ne spunem.
Totdeauna mie mi se părea că Ana era tristă, indiferent de cât de frumos era jocul inventat de noi.
Trebuie să-ți spun că în familiile de pe strada mea mamele, cu foarte mici excepții, erau casnice. Asta înseamnă că toată ziua erau acasă și treaba lor era să stea pe capul nostru. Era sarcina lor principală. În general, familiile aveau un singur copil, maxim doi. Îți închipui că eram supravegheați, nu glumă! Și mamele noastre aveau prostul obicei de a fi foarte atente ce fac ceilalți părinții și de a copia tot felul de acțiuni ale acestora, fie că nouă ne convenea, fie că nu ne convenea. Dar cine își bătea capul să ne întrebe ce vrem sau ce ne place. Eu, de exemplu, trebuia să beau pe nerăsuflate la ora zece fix, o cană de lapte adus de Frusina care avea vacă și venea din două în două zile la București să îl vândă. Și asta pentru că prietenul meu, Ionuț, bea fără împotrivire și, ca să fie și mai complicat, cana lui era mai mare. Când o auzeam pe mama că mă strigă, în stomacul meu începea o bătălie de zile mari! Odată cu încheierea copilăriei s-a terminat și consumarea laptelui dulce pe care l-am înlocuit pentru totdeauna cu cel bătut!
Cu Ana lucrurile erau mai complicate și pentru că trebuia să respecte foarte multe interdicții și, trebuie să spun că asta mă cam înfuria, ea nu protesta niciodată. Nefericirea ei se alimenta și de coincidența că era de aceeași vârstă cu fata economistei, singura mamă care făcuse facultate, lucru care îi dădea un fel de avantaj asupra celorlate mame, și aceasta era o elevă foarte bună.
De Ana mă lega și peretele comun care despărțea camerele noastre. Când voiam să vorbim, dădeam niște pumni bine țintiți peretelui și, dacă primeam același răspuns, începea conversația. Îți dai seama că se auzea tot ce se petrecea în apartamnetul vecin. Și nu o dată sau de două ori am fost trezită noaptea de zgomotul unor lovituri înfundate care nu erau semnul nostru, ci veneau de la bătaia pe care tatăl Anei o aplica mamei ei pentru nu știu ce motive. Niciodată, dar niciodată, aceste bătăi nu au fost acompaniate de plânsete!
Mie îmi era frică de tatăl Anei. Era un om rău și certăreț care nu suporta animalele. Mama zicea despre el că, dacă ar putea, ar interzice vrăbiilor să zboare prin curtea lui. El a fost de-a lungul timpului ucigașul pisoilor mei.
Mamele de fete de pe strada mea aveau păreri foarte clare despre educație. Poate se inspiraseră din romanele pe care le citeau și care treceau de la una la alta și unde eroinele aveau guvernante și învățau franceza și luau lecții de pian. Asta era! Și mama a hotărât că trebuie să învâț să cânt la pian. Să știi că hotărârea ei m-a bucurat. Zis și făcut! Nu știu cum, mama a găsit o profesoară de pian nu departe de noi. M-a dus la acea doamnă acasă și m-a lăsat acolo. Doamna mi-a cerut să mă așez pe scaunul de la pian și i-a ridicat acestuia capacul. Îmi amintesc și acum ce mi-a arătat, cum a sunat gama pe care mi-a cântat-o și pe care mi-a cerut s-o reproduc. La plecare mi-a dat niște partituri și mi-a cerut, ca până data viitoare, să știu să cânt exercițiile. Am fost foarte nedumerită pentru că eu nu aveam pian acasă. I-am spus și mamei că nu am cum să exersez, iar a merge la o lecție, indiferent ce fel de lecție, cu tema nefăcută, era de nesuportat. Cu toate astea, m-am dus și la ora de pian următoare. Am descifrat împreună cu doamna partiturilr, dar la sfârșitul lecției mi-a comunicat că trebuie ca părinții mei să-mi cumpere un pian. Și astfel au luat sfârșit lecțiile mele!
Nu peste mult timp, în fața casei Anei a apărut un camion din care niște bărbați au coborât cu grijă o pianină. Au cocoțat-o la fel de atenți până la etajul întâi și au așezat-o în camera Anei pe care, de atunci înainte, am auzit-o chinuindu-se la pianina ei să descifreze exercițiile pe care i le recomanda profesoara.
Într-o zi, mi-am luat inima în dinți și m-am dus până la Ana acasă. Mărturisesc că eram atrasă de pianină și aș fi vrut să cânt și eu un studiu de pian.
Am găsit-o pe Ana exersând. Se poticnea destul de des și o lua mereu de la capăt. A fost fericită când m-a văzut și, instantaneu, a întrerupt cântatul. Răsufla un pic. I-am cerut voie să mă așez la pian și să încerc să cânt și eu puțin. Am început să descifrez partitura ei și, nu peste mult timp, am reușit să cânt fără greșeală exercițiul. Atunci s-a deschis ușa și a intrat în cameră mama Anei. Când i-am văzut expresia feței când a dat cu ochii de mine care mă aflam în fața pianului și apoi și-a îndreptat privirea spre fiica ei care și-a lăsat ochii în pământ, am înțeles că am greșit. Fără să scoată o vorbă a ieșit din cameră.
M-am simțit vinovată. Fără voia mea îi provocasem prietenei mele o mare tristețe. De acum mama ei o va compara și cu mine și comparația va fi în defavoarea ei.
Când familia Anei s-a mutat într-o casă mai mare, pianina a fost înlocuită cu un pian impunător pe care de atunci până astăzi tronează un mileu din dantelă. Pianul este șters de praf zilnic, dar nimeni niciodată nu s-a mai așezat în fața lui să descifreze vreo partitură!
Gabriela Moraru

POVEȘTI DE CARANTINĂ

LUMINA
Când bunica venea de la țară la noi la București, de cum intra pe ușă, spunea:
– Mâine plec!
Reacția mamei era aceeași. Știu că o enerva că bunica spunea asta de fiecare dată.
– De ce ai mai venit? Poți să pleci și acum!
Bunica se făcea că nu aude ce a spus mama, mă lua în brațe și mă pupa pe amândoi obrajii cu foc.
Eu o credeam de fiecare dată. Dar eram pregătită să intervin ca să nu cumva să plece imediat.
Bunica avea de fiecare dată cu ea o bocceluță.
– V-am adus și vouă câte ceva, spunea în timp ce mâinile ei arse de soare și aspre de muncă scoteau minunile.
Și apăreau șirurile de mitărci înșirate totdeauna pe ață roșie pe care eu le puneam la gât și le duceam în pod unde le agățam de cuiele bătute în bârnele ce sprijineau acoperișul. Le lăsam la uscat până când mama le fierbea și le făcea cu usturoi și mult mărar, după ce le prăjea foarte puțin în ulei. N-am mâncat ceva mai bun în viața mea!
Bunica mea n-ar fi plecat niciodată din satul ei cocoțat pe un deal, oricât de bine i-ar fi fost cu noi la București. Spunea mereu că a ales să stea cu sora mamei , că era amărâtă, avea patru copii și un soț care lucra la petrol și care era pâinea lui Dumnezeu, când era treaz! Pentru nepoții ei, mama renunțase la partea ei de avere (sună complicat, dar averea era ceva pământ primit de bunica în calitate de văduvă de război și locul de casă).
De câte ori venea la noi, bunica avea o problemă. Femeie credincioasă, ea obișnuia să să se roage și să se închine dimineața și seara înainte de culcare în fața icoanei. Dar la noi în apartamentul din casa ieftină nu exista nicio icoană. Și ea se închina în fața unui perete, peretele de la răsărit, și o făcea ca și cum acolo se afla o icoană.
S-a nimerit ca bunica să vină în postul Paștelui. Nu departe de strada noastră, dincolo de blocurile rusești care aveau mici magazine la parter, era o bisericuță. N-ai fi ghicit că pe o stradă cu case și grădini să întâlnești într-un loc la fel ca celelalte o biserică. Aleea de la poartă te conducea spre intrare. Toată casa aceea era biserică. Era un loc plin de lumină, aș putea spune vesel din pricina culorilor vii în care erau pictate catapeteasma și celelalte icoane. Pe jos erau așternute covoare groase în culori la fel de vii. Bisericuța descoperită de bunica a devenit taina noastră, așa credeam eu.
Într-o zi, mi-a spus să o aștept cuminte pe unul dintre scaunele aliniate în dreapta și în stânga altarului. Ea s-a îndreptat spre preot, a îngenunchiat și a început să vorbească. Nu știu ce i-a spus, dar am văzut-o că s-a ridicat și a pimit de la părinte o bucată de pâine uscată și o linguriță de lichid roșu dintr-o sticlă.
Când a revenit și m-a luat de mână, i-am reproșat că nu m-a luat și pe mine să primesc ce a primit ea. Nu a zis nimic.
Bunica nu a rămas de Paște la noi. A plecat cu trenul spre satul ei.
Copiii de pe strada mea nu mergeau duminica la biserică. Nici eu nu mergeam. Altele erau vremurile și interdicțiile!. Dar, în apropierea Paștelui, i-am întrebat pe prietenii mei dacă nu vor să mergem la bisericuța de lângă blocurile rusești. Au zis că da, vor merge. Așa că ne-am întâlnit seara pe la opt pe stradă. Cu chiu cu vai ne-am adunat vreo cinci: eu, Ioana, Maria mare, Costi și Ionuț. Acasă am spus că merg la biserică și vreau o lumânare ca să vin cu ea aprinsă acasă. Mama și tata, deși nu mă așteptam, nu s-au împotrivit. Așa că la opt, noi cinci am plecat spre bisericuță. Trebuie să-ți spun că eram mici, abia începuserăm școala, eu și Ionuț, și Ioana.
Când am ajuns, biserica nu era plină și de aceea am hotărât să mai stăm afară. Timpul trecea destul de greu, așa e când nu faci nimic și trebuie să aștepți. Nu se făcuse nici zece când Ionuț ne-a anunțat că el nu mai stă, că lui îi este somn și pleacă. Ioana a zis că pleacă și ea că s-a plictisit și că îi este frig. M-am uitat cu speranță spre Maria cea mare și Costi. Ei au spus că mai rămân. Am intrat în biserică. Slujba era în toi și oamenii umpleau acum tot lăcașul.
Trebuie să-ți spun că nu știu când a trecut timpul și nici când cei doi, Maria și Costi, nu se mai aflau lângă mine. Știu sigur, și scena aceasta o retrăiesc în minte, că aveam o lumânare firavă, dar lungă în mână și că apăram flacăra tremurândă în timp ce mergeam încet spre casă. Nu am întâlnit pe nimeni pe stradă. Ridicam din când în când privirea de la flacără să văd pe unde calc. Mă văd de parcă nu eram eu, văd mai exact o fetiță cu lumânare aprinsă, puțin speriată, îndreptându-se spre casă pe lângă ferestre la care nu era nicio lumină.
Am ajuns acasă. Am intrat fără să bat pentru că ușa s-a deschis și părinții mei mă priveau cu atenție neîndrăznind să spună ceva.
M-am dus și am pus lumânarea într-un pahar pe care l-am așezat la fereatră.
Și deodată s-a făcut lumină!
Gabriela Moraru

Povești de carantină

POCESTI DE CARANTINĂ

CORCODUȘUL

Când deschid fereastra și casa se umple de mireasmă și zumzet de albine, când privirea cuprinde un buchet uriaș de flori albe, mărunte care vibrează la orice adiere a vântului, știu că minunea s-a înfăptuit. Din nou, corcodușul din grădină a înflorit!
La fereastra mea de la etajul întâi al casei ieftine ajungeau toate ramurile pomului susținute de un trunchi drept și acoperit de o scoarță crăpată din loc în loc pe care urcau furnicile în grabă. În jurul pomului se întindeau florile plantate de domnu Jean care le bibilea toată ziua în timp ce bolborosea ceva. Uneori îl auzeam pomenind numele vreunui sfânt precum Agopie, făcătorul de copci! Și trebuie să fiu corectă cu domnu Jean și strădania lui cu florile. Toată vara era foarte plăcut să stai afară, de obicei pe scările de la intrare încălzite de soarele de peste zi, și să te lași îmbătat de mirosul reginei-nopții!
Florile din grădină nu erau pretențiose. Erau flori obișnuite: petunii în diferite culori, gura-leului, tufănici, crini albi și, din loc în loc, uneori, năsturei și paseluțe și rar, un trandafir.
Niciodată nu am avut impresia că existența corcodușului ale cărui ramuri ajungeau până la acoperiș le-ar fi uzurpat dreptul la viață florilor din grădină.
De la o vreme, domnu Jean inclusese în bodogăneala dumnealui și corcodușul. Vina pomului meu era că face umbră și nu cresc florile! Trebuie să-i spun grădinarului amator că pentru mine cele mai frumoase flori sunt cele ale corcodușului. Deși nu par deloc spectaculoase. Sunt flori mici și albe, cu petale delicate care, când se deschid, lasă să iasă la lumină staminele fine care se termină cu o mărgică minusculă, galbenă, uneori în formă de inimioară. Așa le vedeam eu!
Îmi plăcea să urmăresc albinele care se strecurau cu greu în flori, deranjând ordinea petalelor, până ce nu se mai vedea decât partea belicoasă a lucrătoarelor din stup. Când își terminau treaba, plecau zumzăind să viziteze și altă floricică și apoi, pline de nectar, să zboare puțin îngreunate spre casa lor unde se fabrica mierea.
Domnu Jean era vecinul meu de la parter. Era căsătorit de mulți ani cu Jeni și amândoi veniseră din Moldova. Dar pe domnu Jean l-am întâlnit târziu, iar motivul absenței lui îndelungate era șoptit de mama: fusese închis pentru un lucru grav. Mărunțel la trup, blond spălăcit, domnu Jean era un spilcuit! Avea mare grijă de podoaba lui capilară, câtă mai rămăsese, odată deasă și creață. Acum își pieptăna părul cu cărare într-o parte și-și aranja onduleurile cu mare atenție. Se certa des cu Jeni, o femeie mai inteligentă decât el, dar care avea puterea să se împace cu el de fiecare dată.
Nu-mi amintesc cu exactitate când corcoduțul meu a devenit pentru domnu Jean inamicul public numărul unu. Am aflat târziu că îi pusese gând rău.
Nu știu dacă tu ai vreun pom prin preajma casei tale de care să te bucuri de la momentul când explodează florile până când îți va dărui cu generozitate fructele. Eu mă bucuram împrună cu prietenii mei de corcoduș. Când apăreau fructele și creșteau ceva, se știa că vom degusta poamele verzi, în pofida avertismentului mamei care mă atenționa că, dacă mănânc fructe verzi, mă va durea burta. Nu puteam s-o ascult așa cum nimeni de pe strada mea nu-și asculta mama într-o astfel de împrejurare. Adunam fructele verzi și apoi luam una câte una din căușul palmei și o mâncam. Niciodată jaful pe care îl făceam pomului înainte de vreme nu a dus la împuținarea recoltei! Când se coceau, fructele erau rotunde și roșii. Păstrau ceva acreală, dar erau gustoase, chiar dacă pulpa corcodușei era considerabil redusă de sâmburele prea mare care se lăfăia în interior.
Într-o zi, când m-am întors de la școală, ceva era schimbat în curtea casei mele. La început nu am înțeles ce s-a întâmplat, dar, apoi, un val uriaș m-a plesnit drept în față și m-a doborât. Corcodușul nu mai era! Nici urmă de el. Curtea părea pustie și săracă și nimic nu împiedica privirea să se lipească de zidul casei vopsite în alb. Era urât, urât de tot!. Lacrimile au început să-mi curgă șiroaie fără să pot să le opresc.
Domnu Jean îmi omorâse corcodușul!
Gabriela Moraru