Nu era nevoie să deschizi ușa casei care ocrotea cele patru familii de pe strada noastră pavată cu piatră cubică și cu trotuare care, din loc în loc, aveau umflături pricinuite de rădăcinile arțarilor plantați de mama când a fost ea deputată, ca să știi că era timpul de făcut cozonaci!
Asta pentru că mirosul cozonacilor copți deja de mamele mai grăbite te îmbrățișa de cum intrai pe strada mea care avea mai întâi vile cu grădini ca apoi să le vină rândul caselor „ieftine” ale Băncii Naționale, unde, dincolo de ușile de la intrare care nu au fost niciodată, dar niciodată bariere în calea cuiva, se petrecea minunea.
Și era știut: facem noi cozonaci cu nucă, dar nu uităm să îi facem copilului cozonacul lui în cana de metal cu smalț roșu din care mama îmi dădea laptele zilnic de la Frusina din cauza căreia azi nu pun gura pe lapte dulce!
Cana își spăla păcatele și devenea casa cozonacului copilului, care, scos din cuptor, era revărsat peste marginile ei, iar în centru trona o jumătate de nucă rumenită (nucile erau aduse de bunica și erau rodul nucului care stăpânea și dealul și valea pentru că acolo răsărise el unde se termină dealul și începe valea!). Nuca era savurată prima, înainte de a gusta aluatul bătut cu sete de mama și transformat în pufoșenia de cocă aromată!
Pe strada mea, mamele parcă aveau o înțelegere a lor. Se apucau de cozonaci în aceeași zi, iar
noi, copiii, trebuia să fim prin preajmă ca să executăm cât se poate de repede comenzile care veneau:
-Sărut mâna! M-a trimis mama să-mi dați tăvile dumneavoastră de cozonac, dacă ați terminat, că anul acesta face muuult cozonac și nu-i ajung tăvile noastre!
-M-a trimis mămica să vă întreb dacă v-a rămas puțină drojdie că nouă nu ne ajunge!
Și toate cererile erau îndeplinite pentru că atunci vecinii puteau să împrumute ceva sau să ofere ceva fără prea multă vorbă.
Ziua cozonacului mai însemna ceva pentru mine și prietenul meu cel mai bun. Nu puteam să nu profităm că mamele noastre erau ocupate și porneam într-o aventură de detectivi. Trebuia să cotrobăim peste tot pentru a descoperi comoara: darurile pe care le vom găsi așteptându-ne cuminți sub brad în dimineața de Crăciun. Pentru că eram convinși că părinții noștri primeau ordine de la Moș Crăciun deghizat atunci ca Moș Gerilă!!!, pentru că el nu are cum să ajungă într-o noapte chiar peste tot în lume, iar părinții noștri erau obligați să devină ajutoarele lui. Și, cum îl știam prevăzător, cadourile trebuie să fi sosit și sunt ele ascunse undeva prin casă!
Eu eram convinsă că nu vom păți nimic dacă vom fi prinși pentru că era de ajuns să îl privești pe prietenul meu și te înmuiai cât de furios ai fi fost. Și mamele noastre uneori deveneau furioase!
Dar cum să te superi pe copilul blonduț cu părul inele care purta o vestă colorată ce abia îi acoperea burtica pe care o împingea în față ca semn al inocenței? Și care mă urma peste tot și era în stare să renunțe la cea mai iubită jucărie a lui și să mi-o dea mie numai să nu mă supăr și să plec?
Și începeam căutarea!
Ne urcam pe scune și, ca niște mateloți ce scrutează orizontul, cercetam ce se sflă pe dulapuri.Cotrobăiam prin rufele din șifonier unde mama ascundea săpunuri ce miroseau frumos și ținea, fără teama că cineva îi va lua, banii casei. Căutam peste tot !
Am avut o dată noroc. Am descoperit pe un dulap o carte despre care trebuie să vă spun că ne-a bucurat foarte mult multe zile. Era „CARTEA CU JUCĂRII” a lui Tudor Arghezi pe care am citit-o împreună și în care am găsit multe ocazii de a râde cu lacrimi!
Poveștile FAC BINE LA LIMBĂ! ȘI LA SUFLET!
Gabriela Moraru
Sa vorbim corect românește - poveștile limbii române 