Fără categorie

ȘCOALA DE DUMINICĂ

UN CUVÂNT PE SĂPTĂMÂNĂ

ANODIN

„Limba nu e numai un slujitor al gândirii, ci și un stăpân al ei.” (Sextil Pușcariu, filolog, lingvist, istoric literar)

Gândirea este hrănită de un vocabular bogat. Și ideea ta are nevoie să fie exprimată de cuvântul cel mai potrivit!

Și nu e nevoie să mai amintesc de modalitatea de a ne îmbogăți exprimarea! Sau este?

Lectura!

Astăzi, despre neologismul „anodin”.

Adjectivul anodin este un împrumut din limba franceză (anodin).

Sensul acestui termen este :„fără importanță sau valoare; fără urmări”. (DEX)

Îmbogățirea vocabularului FACE BINE LA LIMBĂ! Și la gândire!

Gabriela Moraru

Standard
Mihai Eminescu

MIHAI EMINESCU

Ba să vezi…posteritatea este încă și mai dreaptă.

Neputând să te ajungă, crezi c-or vrea să te admire?

Ei vor aplauda desigur biografia subțire

Care s-o-ncerca s-arate că n-ai fost vrun lucru mare,

C-ai fost om cum sunt și dânșii… Măgulit e fiecare

Că n-ai fost mai mult ca dânsul. Și prostatecele nări

Și le umflă orișicine în savante adunări

Cănd de tine se vorbește. S-a-nțeles de mai nainte

C-o ironică grimasă să te laude-n cuvinte.

Astfel încăput pe mâna a oricărui, te va drege,

Rele-or zice că sunt toate câte nu vor înțelege…

Dar afară de acestea, vor căta vieții tale

Să-i găsească pete multe, răutăți și mici scandale –

Astea toate te apropie de dânșii… Nu lumina

Ce în lume-ai revărsat-o, ci păcatele și vina,

Oboseala, slăbiciunea, toate relele ce sunt

Într-un mod fatal legate de o mână de pământ;

Toate micile mizerii unui suflet chinuit

Mult mai mult îi vor atrage decât tot ce ai gândit.” (MIHAI EMINESCU, „Scrisoarea I”)

MIHAI EMINESCU FACE BINE LA LIMBĂ! ȘI LA SUFLET!

Standard
Poveste

COZONAC CU AMINTIRI!

Nu era nevoie să deschizi ușa casei care ocrotea cele patru familii de pe strada noastră pavată cu piatră cubică și cu trotuare care, din loc în loc, aveau umflături pricinuite de rădăcinile arțarilor plantați de mama când a fost ea deputată, ca să știi că era timpul de făcut cozonaci!

Asta pentru că mirosul cozonacilor copți deja de mamele mai grăbite te îmbrățișa de cum intrai pe strada mea care avea mai întâi vile cu grădini ca apoi să le vină rândul caselor „ieftine” ale Băncii Naționale, unde, dincolo de ușile de la intrare care nu au fost niciodată, dar niciodată bariere în calea cuiva, se petrecea minunea.

Și era știut: facem noi cozonaci cu nucă, dar nu uităm să îi facem copilului cozonacul lui în cana de metal cu smalț roșu din care mama îmi dădea laptele zilnic de la Frusina din cauza căreia azi nu pun gura pe lapte dulce!

Cana își spăla păcatele și devenea casa cozonacului copilului, care, scos din cuptor, era revărsat peste marginile ei, iar în centru trona o jumătate de nucă rumenită (nucile erau aduse de bunica și erau rodul nucului care stăpânea și dealul și valea pentru că acolo răsărise el unde se termină dealul și începe valea!). Nuca era savurată prima, înainte de a gusta aluatul bătut cu sete de mama și transformat în pufoșenia de cocă aromată!

Pe strada mea, mamele parcă aveau o înțelegere a lor. Se apucau de cozonaci în aceeași zi, iar

noi, copiii, trebuia să fim prin preajmă ca să executăm cât se poate de repede comenzile care veneau:

-Sărut mâna! M-a trimis mama să-mi dați tăvile dumneavoastră de cozonac, dacă ați terminat, că anul acesta face muuult cozonac și nu-i ajung tăvile noastre!

-M-a trimis mămica să vă întreb dacă v-a rămas puțină drojdie că nouă nu ne ajunge!

Și toate cererile erau îndeplinite pentru că atunci vecinii puteau să împrumute ceva sau să ofere ceva fără prea multă vorbă.

Ziua cozonacului mai însemna ceva pentru mine și prietenul meu cel mai bun. Nu puteam să nu profităm că mamele noastre erau ocupate și porneam într-o aventură de detectivi. Trebuia să cotrobăim peste tot pentru a descoperi comoara: darurile pe care le vom găsi așteptându-ne cuminți sub brad în dimineața de Crăciun. Pentru că eram convinși că părinții noștri primeau ordine de la Moș Crăciun deghizat atunci ca Moș Gerilă!!!, pentru că el nu are cum să ajungă într-o noapte chiar peste tot în lume, iar părinții noștri erau obligați să devină ajutoarele lui. Și, cum îl știam prevăzător, cadourile trebuie să fi sosit și sunt ele ascunse undeva prin casă!

Eu eram convinsă că nu vom păți nimic dacă vom fi prinși pentru că era de ajuns să îl privești pe prietenul meu și te înmuiai cât de furios ai fi fost. Și mamele noastre uneori deveneau furioase!

Dar cum să te superi pe copilul blonduț cu părul inele care purta o vestă colorată ce abia îi acoperea burtica pe care o împingea în față ca semn al inocenței? Și care mă urma peste tot și era în stare să renunțe la cea mai iubită jucărie a lui și să mi-o dea mie numai să nu mă supăr și să plec?

Și începeam căutarea!

Ne urcam pe scune și, ca niște mateloți ce scrutează orizontul, cercetam ce se sflă pe dulapuri.Cotrobăiam prin rufele din șifonier unde mama ascundea săpunuri ce miroseau frumos și ținea, fără teama că cineva îi va lua, banii casei. Căutam peste tot !

Am avut o dată noroc. Am descoperit pe un dulap o carte despre care trebuie să vă spun că ne-a bucurat foarte mult multe zile. Era „CARTEA CU JUCĂRII” a lui Tudor Arghezi pe care am citit-o împreună și în care am găsit multe ocazii de a râde cu lacrimi!

Poveștile FAC BINE LA LIMBĂ! ȘI LA SUFLET!

Gabriela Moraru

Standard
Neologisme, Ortografie

ȘCOALA DE DUMINICĂ

Astăzi despre o recomandare : DOOM3 ne atenționează că nu mai trebuie să folosim cratima în scrierea unor substantive neologice articulate cu articolul hotârât sau însoțite de desinența -uri.

Este vorba despre acele substantive care se termină în -y și care se pronunță [i]: body – bodyul, bodyuri, lobby – lobbyul.

La fel se întâmplă și în împrumuturile terminate în litere considerate străine precum w, dar pronunțat [v]: basedow – basedowul, basedowuri.

Atenție: celelalte neologisme care se termină în y sau w și nu se pronunță [i] , [v] se scriu cu cratimă când sunt articulate cu articolul hotărât sau sunt la plural: bungalow-ul, bungalow-uri , chardonnnay- ul, chardonnay- uri.

Scrierea corectă a neologismelor FACE BINE LA LIMBĂ!

Gabriela Moraru

Standard
Ortografie

ȘCOALA DE DUMINICĂ

Astăzi despre litere – consoane duble.

În limba română nu sunt multe situații când un cuvânt se ortografiază cu litere – consoane duble.

Mai întâi, scriem cu litere – consoane duble împrumuturile recente: bussines, exit-poll, grill, mall, music-hall, staff etc.

Mă opresc puțin la cuvânul „music-hall” pentru a-ți reaminti că el se pronunță ca în limba de proveniență (engleză) [miuzikhol] și denumește localul unde au loc spectacole, musicaluri (sing. musical), pronunțat tot ca în limba engleză [miuzikăl].

O situație care duce, uneori, la greșeli este a cuvintelor formate prin derivare cu prefixul „în”, iar cuvântul derivat începe tot cu „n” Adică, apar doi „n” pe care trebuie să îi scrii.

Exemplu: în + noi – înnoi.

Iată și alte exemple: înnădi, înnămoli, înnebuni, înnegri, înnobila, înnora etc.

Fii atent (ă) să nu cazi în capacană! Cuvintele îneca și înota nu sunt formate prin derivare cu prefixul „în” și, ca atare, se scriu cu un singur „n”!

La fel alte câteva verbe la care nu se mai recunoaște prefixul „în”: înăbuși, înăclăi, înăduși.

Respectarea ortografiei FACE BINE LA LIMBĂ!

Gabriela Moraru

Standard
Poveste

ȘCOALA DE DUMINICĂ

SCURTA POVESTE A CAVALERULUI GREPFRUT

Multe sunt cauzele care produc suferință domnițelor și cavalerilor din ÎMPĂRĂȚIA LIMBII ROMÂNE.

Gândește-te la nobilul cavaler GREPFRUT care poartă numele unui arbore subtropical ce ne oferă un fruct răcoritor, cei drept cu un gust ușor amărui, dar care, doamnele o știu, ajută la păstrarea siluetei.

Dar cum i-a fost pocit numele?

I s-a spus gref, unii îl strigau grefă sau grepfrui /grepfruit!!!

Vă imaginați ce chin?

Trebuie să iți amintesc că în această împărăție, de cele mai multe ori, pronunțăm cum scriem.

Scriem grepfrut, pronunțăm [grepfrut].

Și să nu uit: la plural, scriem și zicem grepfruturi.

Și, pentru că aici în IMPĂRĂȚIA LIMBII ROMÂNE suntem atenți la schimbări, cavalerul nostru a acceptat să i se prescurteze numele. Așa că poți să îl strigi GREP (plural GREPURI).

Sper că toate suferințele tânărului cavaler să se sfârșească!

Scrierea și pronunțarea corectă a numelor cavalerilor și ale domnițelor (substantive) din ÎMPĂRĂȚIA LIMBII ROMÂNE FAC BINE LA LIMBĂ!

Gabriela Moraru

Standard
Ortografie

ȘCOALA DE DUMINICĂ

Am rezolvat până acum ortografierea cu un „i” și cu doi „i”.

Despre scrierea cu trei „i”numai de bine!

Ți-am arătat mai de mult timp de ce scriem cu trei „i” în cazul unor substantive și al unor adjective.

De exemplu „copil”. Pentru că primul „i” face parte din rădăcina cuvântului (acea parte a unui cuvânt care rămâne neschimbată la toți membri unei familii lexicale – copi – copil, copilărie, copilăros etc.). Al doilea este desinența de plural : copi+i, iar al treilea este articolul hotărât – copi+i+i.

Am un copil cuminte.

Am doi copii cuminți.

Copiii cuminți sunt admirați.

La fel se întâmplă și în cazul substantivului „fiu”.

Cu adjectivele este o altă problemă. Pentru scrierea cu doi „i” e la fel ca la substantiv: argintiu – argintii. De unde al treilea „i”?

Hai să vedem!

Codrii ruginii ne încântă!

Ruginiii codri ne încântă!

După cum vezi, al treilea „i” este articolul hotărât preluat de la substantivul „codru”.

Și în cazul verbului avem situații când trebuie să scriem cu trei „i”. Puține!

Este vorba despre verbele de conjugarea a IV-a care au doi „i” la infinitiv: a înmii, a se sfii. Ele primesc un al treile „i”la perfectul simplu persoana I singular: eu înmiii, eu mă sfiii .

Cunoașterea ortografiei FACE BINE LA LIMBĂ!

Gabriela Moraru

Standard
Ortografie

ȘCOALA DE DUMINICĂ

Din nou despre „i”. Cum scriu: -i, -ii, -iii?

Vorbesc despre sfârșitul cuvintelor. Și ezitările apar pentru că sunetul [i] poate fi vocală (bi – ne), semivocală ( iar -bă), „i” „șoptit” ( buni).

(Îți amintesc: vocala face singură o silabă. Asta nu înseamnă că nu poate fi însoțită de o semivocală sau consoane – o-ra, ie-pu-re. Semivocala nu poate face singură o silabă, ea însoțește vocala – iar-bă, iar„i” „șoptit” apare la sfârșitul cuvintelor și nu are valoare nici de vocală, nici de semivocală – buni. Vocalele din limba română sunt a, ă, î (â), e, i o u. Semivocalele sunt e, i o u.)

Acum intră în discuție verbul. Cum scriem sau când scriem cu un „i”, doi „i” sau trei „i”?

Astăzi despre doi „i”!

Mai întâi unle verbe de conjugarea I.

De exemplu „a apropia” care , după cum vezi, are un „i” în rădăcină. Când îl conjug la indicativ prezent, persoana I și a II-a singular, voi adăuga un al doilea „i” : eu mă apropi +i, tu te apropi +i. Cei doi „i” apar și la gerunziu: apropiind.

Și la alte conjugări , la persoana a II-a singular, apar doi „i”. Pentru că al doilea „i” este desinența de persoană.

Spunem și scriem: ți + i.

La fel se întâmplă și la perfectul simplu: eu citi + i, eu veni + i (de data asta la persoana I singular).

O problemă de ortografie apare la conjunctiv prezent. Vei scrie cu doi „i” la persoana a II-a singular: să ști + i, să ți+ i, să vi + i.

Există în limba română câteva verbe care se scriu cu doi „i” la infinitiv: a prii, a pustii, a se sfii. Și, bineînțeles, că aceeași ortografie o vei folosi la toate modurile și timpurile care se formează de la infinitiv: voi pustii (viitor), aș pustii (condițional), nu pustii (imperativ negativ), pustiind (gerunziu).

Și să adaugi în listă și verbul „a fi”: fii (imperativ pozitiv), să fii (conjunctiv prezent), fiind (gerunziu). (Va urma)

Ortografia FACE BINE LA LIMBĂ!

Gabriela Moraru

Standard
Ortografie

ȘCOALA DE DUMINICĂ

Din nou despre „i”. Cum scriu: -i, -ii, -iii?

Vorbesc despre sfârșitul cuvintelor. Și ezitările apar pentru că sunetul [i] poate fi vocală (bi – ne), semivocală ( iar -bă), „i” „șoptit” ( buni).

(Îți amintesc: vocala face singură o silabă. Asta nu înseamnă că nu poate fi însoțită de o semivocală sau consoane – o-ra, ie-pu-re. Semivocala nu poate face singură o silabă, ea însoțește vocala – iar-bă, iar„i” „șoptit” apare la sfârșitul cuvintelor și nu are valoare nici de vocală, nici de semivocală – buni. Vocalele din limba română sunt a, ă, î (â), e, i o u. Semivocalele sunt e, i o u.)

Acum intră în discuție verbul. Cum scriem sau când scriem cu un „i”, doi „i” sau trei „i”?

O greșeală în ortografia verbului, des întâlnită, apare la modul infinitiv și la modurile și timpurile compuse cu el.

Scriem:

a fi, a goni, a vorbi etc (infinitiv);

a fi fost, a fi gonit; a fi vorbit etc (infinitiv perfect);

aș fi, aș goni, aș vorbi etc. (condițional prezent);

aș fi fost, aș fi gonit, aș fi vorbit etc. (condițional perfect);

voi fi, voi goni, voi vorbi; voi fi fost, voi fi gonit, voi fi vorbit etc. (viitor și viitorul anterior);

Nu fi! Nu goni! Nu vorbi! (imperativ negativ);

(el) goni, vorbi etc. (perfectul simplu persoana a III-a singular).

Lista e completată de verbele de conjugarea I și a III-a la indicativ prezent, persoana a II-a singular:

a intra – intri, a umbla – umbli etc. (Va urma)

Ortografia FACE BINE LA LIMBĂ!

Gabriela Moraru

Standard
Ortografie

ȘCOALA DE DUMINICĂ

Din nou despre „i”. Cum scriu: -i, -ii, -iii?

Vorbesc despre sfârșitul cuvintelor. Și ezitările apar pentru că sunetul [i] poate fi vocală (bi – ne), semivocală ( iar -bă), „i” „șoptit” ( buni).

(Îți amintesc: vocala face singură o silabă. Asta nu înseamnă că nu poate fi însoțită de o semivocală sau consoane – o-ra, ie-pu-re. Semivocala nu poate face singură o silabă, ea însoțește vocala – iar-bă, iar„i” „șoptit” apare la sfârșitul cuvintelor și nu are valoare nici de vocală, nici de semivocală – buni. Vocalele din limba română sunt a, ă, î (â), e, i o u. Semivocalele sunt e, i o u.)

Scrierea cu doi „i”

Substantivele masculine articulate cu articolul hotărât (inclusiv cele terminate în „i șoptit”) se scriu cu doi „i”: băieții, frații, membrii, pomii etc.

Prietenii mei, băieții de la blocul vecin, sunt foarte buni fotbaliști.

Ortografiate tot cu doi „i” sunt și adjectivele masculine antepuse.

Ne-am revăzut cu iluștrii profesori.

Dacă schimbi ordinea și pui adjectivul după substantivul pe care îl determină, ce se întâmplă?

Ne-am revăzut profesorii iluștri.

Sigur, articolul hotărât a trecut la substantiv. Și atunci când îl preia adjectivul, când faci analiza, vei spune că substantivul „profesori” este articulat cu articolul hotărât „i” preluat de adjectivul antepus „iluștrii”.

Atenție la substantivele masculine și neutre și la adjectivele care se termină la singular în –iu. Ele se scriu la pluralul nearticulat cu articolul hotărât cu do„i”: barcagiu – barcagii, macaragiu – macaragii, propriu – proprii, ruginiu – ruginii etc.

Ne întâlnim cu niște barcagii la Sulina.

O mențiune specială: substantivele „copil” și „fiu”.

După cum am explicat de multe ori, aceste substantive au un „i” în corpul lor și, dacă le trecem la plural nearticulat hotărât, ele mai primesc un„i” care este desinența de plural: copil – copii, fiu – fii.

Am întâlnit un copil italian.

Am întâlnit doi copii italieni.

În cazul substantivelor feminine, vei scrie cu doi„i” la genitiv – dativ singular articulat (vulpii, nopții, iernii ):

Blana vulpii este călduroasă.

La fel faci și în cazul substantivelor feminine care desemnează grade de rudenie, relații sociale și sunt urmate de posesive: maică-mii, soră-tii, stăpână-sii etc.

Maică-mii îi place teatrul.

Și, în sfârșit, substantivele feminine care se termină la singular în –ie fac pluralul nearticulat în –ii: familie -familii. (Va urma)

Cunoașterea ortografiei FACE BINE LA LIMBĂ!

Gabriela Moraru

Standard