Povești de carantină

UNTURA DE PEȘTE

Era un făcut! Atât mama, cât și tata, după ce se uitau într-un anumit fel la mine, oricum uitătura lor nu prevestea ceva bun, urmau cu întrebarea:
-De ce este copilul ăsta așa de slab?
Asta însemna un singur lucru: zile nu prea fericite pentru mine. Orice aș fi încercat nu era luat în seamă pentru că sentința era dată înainte de judacată și, mai ales, înainte ca eu să arunc în luptă cele mai grozave argumente cum ar fi că și cutărescu este la fel de slabă și părinții ei nu se îngrijorează. Mama avea la rândul ei un argument forte. Mă compara cu Ioana, prietena mea, care era mai grăsuță. Demonstrația ei se reducea la a ne măsura picioarele. Ne înconjura cu palmele pulpele mai jos de genunchi. Cu ușurință degetele se închideau în jurul piciorului meu ceea ce nu se întâmpla în cazul Ioanei.Sentința mă lovea în moalele capului:
– Tu ai niște fuse!
Totdeuna, dar totdeauna, mama se prefăcea că uită că Ioana are cu cine să semene. Mama ei ea durdulie și, atunci când pășea, se auzea pământul gemând!!
Dar eu cu cine să semăn?Cine era gras în familia mea în afară de tanti Marioara? Oricum, nu se pune, pentru că tanti Marioara avea niște brațe durdulii tocmai bune să te ascundă de lume!
Trebuia să mă resemnez și să accept variantele: ori mă ducea tata la doctorul Stanciu, ori va veni mama cu soluția ei infailibilă, untura de pește! De cele mai multe ori le suportam pe amândouă.
Mai întâi vizita la doctorul Stancu care era un tip ce nu zâmbea niciodată. Avea o figură serioasă, n-aș spune severă, dar serioasă pentru că avea de făcut o treabă importantă. Să stabilească, după ce mă asculta meticulos cu stetoscopul, mă bătea cu două degete pe spate, din loc în loc, se uita în gâtul meu (puteam să-i spun eu că nu va găsi acolo amigdalele pentru că îmi fuseseră scoase cu acordul lui!), dacă sunt bolnavă, pentru că, nu-i așa, trebuie să fiu bolnavă dacă sunt așa de slabă.
Verdictul venea într-o atmosferă de gheață: copilul nu are nimic! Asta îl contraria pe tata care ar fi fost mai liniștit dacă ar fi aflat răspunsul la întrebarea existențială „de ce este copilul ăsta așa de slab?”
Mama nu era mulțumită de verdict. De la sine putere hotăra în numele autorității sale de necontestat că trebuie să iau untură de pește!
Ai trecut și tu prin acest experiment grețos?
Lingura de untură pe care mama o turna dintr-o sticlă care mi s-a părut mereu imensă și fermecată pentru că lichidul greu care semăna cu mierea, nu la gust, nu se termina niciodată, îmi provoca cea mai mare spaimă. Bine că mama era înțelegătoare și răbdătoare și accepta pregătirile mele speciale care aveau menirea de a face suportabilă înghițirea lichidului gras și scârbos care îmi îmtorcea stomacul pe dos. În jurul sticlei, pe masă, erau înșirate o bucățică de pâine, o cană cu apă, un castravete murat și o bomboană. Toate se aflau acolo cu scopul de a atenua efectul unsurosului remediu care va rezolva problema kilogramelor mele. Am învățat în timp că apa după untura de pește avea un efect contrar celui la care mă așteptam. Era ca și cum continuam să înghit grăsimea lichidă .
Clipa fatală se apropia! Mama ținea instrumentul de tortură plin ochi cu lichidul uleios și insista din ce în ce mai poruncitor să deschid gura mare. Eu apelam la toate tertipurile pentru a întârzia momentul impactului.Reașezam remediile care ar fi trebuit să atenueze efectele torturii și totdeauna, în disperarea mea de a împiedica înghițirea unturii de pește, mi se părea că ceva esențial lipsește:
– Stai, stai puțin, nu e suficientă apă! Stai că nu am rupt pâinea!
Mama își pierdea răbdarea. Atunci închideam ochii să nu văd lingura apropiindu-se și deschideam gura, dar nu mare cum îmi ceruse ea. Cu abilitate, mama strecura lingura prin deschizătura gurii mele și se asigura că am înghițit tot. Urma iureșul care ducea invariabil la același efect. Orice șl fi înghițit după untura de pește nu avea niciun efect ameliorator. Toate ingredientele salvatoare mă trădau și gustul nesuferit se prelungea victorios. Este demonstrat: nu aveam niciun mijloc de combatere a efectului îngrozitor al unturii de pește!
Cu siguranță că acest remediu a avut efecte pozitive de vreme ce și tu îl iei astăzi. Dar, în cazul meu, a cunoscut și o înfrângere usturătoare. Dar cu efecte estetice. Nu m-am îngrășat nici atunci, nici când am devenit adolescentă, nici mai târziu! Copilul ăsta a rămas slab! Dar sănătos!
De la untura de pește!!!

Gabriela Moraru

Povești de carantină

Pâinea neagră

Jocul cu jucăriile nu era un lucru care se petrecea așa, dintr-o dată, trebuia pregătit. Mai întâi era obligatoriu să stabilim cine ce aduce. Pentru că niciun joc serios nu putea să se desfășoare fără cratițele, oalele, și mai ales tigaia pe care le avea Maria (cea mică, nu cea mare pe care toată lumea o iubea fiindcă era bună și înțelegătoare și zâmbea tot timpul) pentru că, nu-i așa, cum să faci mâncare fără ele?
Maria avea darul să ne enerveze pe toți prin felul ei de-a întârzia lucrurile. Și pentru că nu era punctuală. Accepta cu greu să se ducă în casă să ia prețioasele obiecte, dar, până apărea ea, noi ceilalți pur și simplu nu puteam să ne apucăm de jucat. Ai ghicit, nu aveam oalele, cratițele și, mai ales, tigaia. Și nu cumva să uite mașina de gătit care era foarte frumoasă, făcută din tablă și plină de culori. De cele mai multe ori o uita și trebuia un efort supraomenesc s-o convingem pe Maria să se ducă din nou în casă și s-o aducă.
Trebuie să recunosc că o invidiam puțin pentru jucăriile ei pe care i le adusese Tăntița, mătușa ei, o femeie înaltă și slabă, cu un zâmbet lipit pe față și care venea duminică de dimineață acasă la Maria în vizită totdeauna primită cu strigăte de bucurie de nepoți.
Nu știu cum ești tu azi, dar noi eram foarte devotați jocului și pentru că era un lucru foarte serios și de cele mai multe ori, pașnic, foarte important, nu era o joacă.. Nu ne prea certam și pentru că fiecare dintre noi își ducea povestea în același timp cu poveștile celorlalți:
-Acum eu fac o ciorbă, dă-mi tu bucata de carne din dulap!
-Eu mă duc la piață că nu avem ceapă!
– Eu am grijă de copii să nu se murdărească.
– Eu repar mașina. (Asta era povestea unui băiat pe care noi fetele, cu generozitate, îl primeam în jocul nostru. Trebuie să recunosc că băieții de pe strada mea erau de treabă și nu ridicau prea multe pretenții în timpul jocului.)
– Eu nu vreau ciorbă, fac cartofi prăjiți! (și tigaia era înhățată de sub nasul tău)…
O atenție specială primeau păpușile.
– Acum eu îmbrac copilul cu rochița asta verde.
– Nu, mă, nu cu aia verde. Cu asta roz că e mai frumoasă!
Da. Era un joc pașnic.
Uneori trebuia să oprim jocul, iar motivul pentru care îl opream era că ni se făcea foame! O foame de aia care trebuie imediat rezolvată și nu cu orice, ci cu regina gustărilor. Dar oprirea jocului se făcea pentru puțin timp, foarte puțin, așa că o zbugheam cât se poate de repede în casă ca să ne întoarcem în cel mai scurt timp la joc.
Tu astăzi te uiți la televizor sau pe telefon în timp ce ronțăi tot felul de prostii cum le spun eu acum nepoților mei. Eu nu am auzit aceste vorbe, numai avertismentul mamei să nu-mi stric foamea că acuși mă cheamă la masă!
După cum vă spuneam, la un semn fugeam în case unde, în maximă viteză, pregăteam febril cea mai bună gustare care există: o felie de pâine neagră unsă cu untură și presărată cu sare!.
Nu, nu te grăbi să-ți manifești dezaprobarea! Te gândești la grăsimi, la ce nu e sănătos, nu? Nu e adevărat! Uite, îți explic!
Pâinea trebuie să fie musai neagră, rotundă și proaspătă. Proaspătă era totdeauna pentru că pâinea de la domnu Toma nu apuca nici să se răcească, dar să se învecheasc!
Cumpăram pâinea de la mica brutărie unde domnu Toma era secondat de doamna Toma despre care eu credeam că este gardian, îl păzește pe soțul ei. Niciodată nu zâmbea, îi tuna și fulgera tot timpul, cu toate că eu nu am auzit-o vorbind vreodată.
Amândoi erau îmbrăcați cu halate albe, iar doamna Toma avea pe cap totdeauna o basma în culori prăfuite, legată sub bărbie.Părea mai bătrână decât soțul ei înalt, cu mustață neagră și părul tot negru, ca pana corbului, nu? Ea era mică și îndesată, dar asta nu-l împiedica pe domnu Toma să-și trateze soția cu atenție.
Duminica așteptam să vină pâinea. Se făcea coadă, da lumea avea răbdare. Recunosc, nu-mi plăcea că mama mă trimitatea duminica dimineața la pâine și protestam și-i reproșam că nu a luat ea pâine de sâmbătă. Asta era o blasfemi! Cum să iei pâine de sâmbătă? Duminica se mănâncă pâine proaspătă!
În fine, sosea și mașina de pâine. Domnu Toma ieșea vesel din brutărie și șoferul sărea sprinten din mașină și deschidea ușile duble. Așezate în lăzi, pâinile se lăfăiau unele lângă altele calde și pufoase, iar mireasma lor care învăluia coada ne îmbăta.
Din coadă se desprindeau vreo doi – trei bărbați sau copii mai răsăriți care se aliniau în spatele brutarului în șir până în magazin. Pâinile erau trecute două câte două, lipite una de alta, din mână în mână până ce ultima din șir, doamna Toma, le așeza în raft.
Ești îngrijorat de microbi? Dar dacă îți spun că plăteam pâinea cu bani murdari și ofiliți pe care domnu Toma îi lua cu aceeași mână cu care îți dădea pâinea caldă, aburindă care îți încălzea palmele și cu o coajă care trebuia imediat ruptă și mestecată? Uneori o pâine rotundă ajungea acasă jupuită toată de învelișul ei crocant și așa despuiată o înmânam mamei care profețea că mi-am stricat pofta de mâncare.
Ai înțeles cum era pâinea? Nu era congelată, nu avea E -uri, conservanți, coloranți, aditivi… Avea făină, apă și maia. Nu știi ce e maiaua? E drojdia. Plămădeala care face pânea să crească.
Dintr-o astfel de pâine tai o felie sănătoasă ( dacă pâinea nu mai are colț pentru că a fost cineva mai rapid). O ungi cu untura primită de la bunica de la țară de la porcul ei crescut cu drag, chiar dezmierdat, Ghiță, scărpinat pe burtă până ce îl faci să guițe de plăcere, dar pe care îl tai înainte de Crăciun și din carnea lui faci minuni culinare din care bunica trimite și copiilor de la oraș să guste și ei. Și, în final, după ce ai uns bine felia de pâine cu untura lui Ghiță, presari pe deasupra sare, dar nu fină, ci din aceea grunjoasă care se vede bine pe patul unsuros.
Cu un astfel de trofeu pe care îl ții cu atenție între degetul mare și cel arătător ieși alergând din casă să te întâlnești cu prietenii tăi care poartă ca niște învingători olimpici propriile felii de pâine cu untură. Pâine neagră!
Poveștile FAC BINE LA LIMBĂ1 ȘI LA SUFLET!
Gabriela Moraru

Povești de carantină

Lecția de franceză

Te-ai jucat vreodată „doi lei grămada”? Sigur că nu. Păi unde sunt zăpezile de altădată? Unde sunt străzile ninse bine care din loc în loc aveau derdelușuri până la cer pe care părinții noștri le făcuseră, nu pentru ca noi să ne jucăm „doi lei grămada”, ci pentru că nu puteai să ieși din curte și nu aveai nicio șansă să înoți prin zăpada adunată pe trotuar.
O să-ți descriu jocul acesta pentru ca să mă înțelegi de ce în ziua aceea nu am putut deloc, dar deloc să mai fiu atentă la lecția de franceză.
Trebuie să-ți descriu puțin strada mea ți casele, deși știu că, atunci când într-o carte apar descrieri, le sari cu grație gândindu-te ce rost are să citești așa ceva. Asta, dacă citești o carte tipărită, cu
file frumos mirositoare și care foșnesc când le dai!
Strada noastră era pavată cu pietre și avea trotuare acoperite cu plăcuțe pătrate cu mici nervuri geometrice. Și pietrele, și plăcuțele erau un prilej extraordinar de distracție sau de exersare a unor abilități pentru că noi ne impuneam să călcăm cu atenție numai pe pietrele mari ocolindu-le pe cele mici și numai pe pătrățelele de beton întregi, fără nicio spărtură.Aventura din mijlocul străzii nu era perturbată de vreo mașină pentru că ele treceu rar, iar, când vreuna traversa strada noastră, aproape nu ridica niciun fir de praf.
Dar hoinăreala pe pietre se complica: eram cu ochii în patru să descoperim pe jos sâmburi de caise pe care îi adunam și la sfârșitul aventurii îi spărgeam și, evident, îi savuram. Asta e cam mult spus pentru că nimeream aproape totdeauna și sâmburi amari ca fierea care compromiteau gustul de neegalat al sâmburilor dulci și plăcerea ronțăitului. Tu ai încercat? A i spart sâmburii de caisă și i-ai ronțăit? Bănuiesc că tu cumperi caisele din cine știe ce țară venite. Noi le culegeam din caisul generos în fructe al bunicii Ioanei. Și ea nu se supăra niciodată.
Strada mea avea case , ele există și acum, dar „înbunătățite”, construite de Banca Națională și purtau numele de „case ieftine”.Avantajul era că aveau o curticică în față și una în spatele casei, pivniță, dar mai ales pod. Și nu știu dacă înțelegi ce înseamnă un pod. Dar asta e o altă poveste.
Curțile erau delimitate cu garduri de lemn, nu prea înalte ca să îți lase posibilitatea să vezi lumea.
Dar sî revin la lecția defranceză.
După ce ne făceam lecțiile, la început eu și prietenii mei mergeam la aceeași școală, juram cu mâna pe inimă că vom ieși afară cu săniile și ne vom da pe derdeluș. Poate Crina n-o să iasă pentru că mama ei era economistă avea mari pretenții de la ea și mult mai puține pretenții de la noi, dacă înțelegi ce vreu să spun. Asta se întâmpla până la patru sau patru jumătate și știi și tu că seara se întunecă devreme. Dar noi nu aveamm nicio problemă cu întunericul pentru că pe stradă erau stâlpi verzi de metal care se terminau cu o pălărie sub care se ascundea un bec ce ne lumina și pe care nimeni nu se gândea să-l spargă!
La ora stabilită ne aflam cu toții pe stradă trăgând după noi săniile de lemn, nu din plastic, prinse cu o sfoară ce avea multe noduri semn că fusese des folosită peste capacitatea ei. Nici n-am apucat să stabilim ce ne jucăm că aud chemarea mamei mele să vin imediat că a sosit doamna.
Pe tine te mai strigă mama ta când ești în toiul jocului, adică atunci când toată lumea e a ta? Sau acum îți dă un mesaj pe telefon cu un conținut imperativ?
Trebuie să-ți spun că așa făceau mamele atunci: scoteau capul pe gemulețul de la baie și ne strigau hotărâte și poruncitoare să punem capăt jocului stricându-ne astfel toată bucuria.
Eu făceam lecții în particular de limba franceză pentru că mama mea era îndrăgostită de limba franceză și musai trebuia să o învăț eu. Știu că tu astăzi nu-ți vezi capul de meditații de mă întreb ce faci la școală de e nevoie de atâtea lecții în particular, uneori chiar cu profesorul de la clasă!
Dar eu nu făceam în acel moment limba franceză la școală și, trebuie să recunosc, nu vedeam cu ochi buni obligația de a face lecții de franceză când toți prietenii mei erau afară la joacă.
Doamna care venea cu bune intenții să mă învețe limba franceză nu fusese profesoară. Era acum în vârstă, dat, trebuie să mărturisesc, că, dacă aș fi știut ce știu acum despre mărunțica doamnă, m-aș fi străduit mai mult și, pe cuvântul meu, aș fi învățat franțuzește. Mai ales că viața mi-a oferit plăcerea de a vedea Franța!
Doamna nu avea din ce să trăiască. Noul regim îi schimbase statutul. Sau noul regim îi luase totul. Îi rămăsese ceea ce învățase ea pe la școlile înalte pe la care umblse și înțelepciunea de aș accepta noua condiție. Și era plătită cu cinci lei de o mamă casnică care administra cu chibzuială salariul tatălui care nu-și oprea nimic din bani pentru el și care primea în fiecare dimineață de la ea câțiva lei când pleca la serviciu.
Ca să înțelegi cum a decurs lecția din ziua aceea de iarnă trebuie să-ți închipui că de afară se auzeau râsetele copiilor care se jucau „doi lei grămada”.
Așadar, jocul se joacă în cinci, șase, șapte sau câți copii sunt de față. Se folosește o singură sanie. S e alege cel mai înalt derdeluș. Apoi, toată lumea se urcă în vîrful lui și se poziționează în picioare în jurul săniei. Unul dintre copii va da startul, clasic, ca și acum: unu, doi, trei, și! În momentul acela are loc o confruntare pe viață și pe moarte pentru ocuparea unui loc pe sanie. Se naște văzând cu ochii o grămadă neorganizată și, în chiote, râsete și țipete sania pornește în viteză pe derdeluș. În urma ei râmân trupușoare de copii zguduite de hohote de râs, iar învingătorului care nu știe nici el cum a rămas pe sanie, nu-i rămâne decât să râdă și el. Asta dacă mai rămâne cineva pe sanie pentru că, de cele mai multe ori, nimeni nu reușește să se țină de ea.
Ce zici? E un joc frumos?

O poveste scrisă de copilul din mine pentru copiii de ieri și de azi! FACE BINE LA LIMBĂ! ȘI LA SUFLET!
Gabriela Moraru

Blugi

POVEȘTILE LIMBII ROMÂNE
Scurta poveste a cavalerului BLUGI
Trebuie să vă spun de la început că mulți locuitori ai ÎMPĂRĂȚIEI LIMBII ROMÂNE au strâmbat din nas pentru că am folosit apelativul „cavaler” în cazul acestui tânăr. Și au argumentat! Că e prea tânăr, că nu e complet pentru că are formă numai pentru plural, că, și asta este curat invidie, ia uite ce trecere are, deși apare în posturi nu prea elegante – tăiați, rupți…
Dar, deși e tânăr, are și el supărări!
Trebuie să știți, cinstite fețe, că numele acestui cavaler este „ blugi”. Nu, bluginși, blugingi sau bluginz!!! Și, în niciun caz, blug!
Vedeți, destule motive de supărare pentru acest tănăr la modă!
Gabriela Moraru

Despre bravadă și bravură

POVEȘTILE LIMBII ROMÂNE
Scurta poveste a domnițelor BRAVADĂ și BRAVURĂ
În frumoasa noastră împărăție, unele domnițe își cam poartă nasul pe sus. De aceea nici nu sunt prea iubite. Este și cazul domniței BRAVURĂ care, de foarte multe ori, se poartă provocator, sfidător. Îi supără pe ceilalți cu a ei cutezanță.
Nu același lucru se poate spune despre domnița BRAVURĂ. Ea este stimată și admirată de toată lumea pentru vitejia ei, curajul de a acționa și, uneori pentru dovezile de eroism.
Iubitori ai LIMBII ROMÂNE, ați înțeles că cele două substantive nu sunt sinonime: „bravadă” înseamnă „provocare”, „sfidare”, „cutezanță”, iar „bravură” are sensul de „vitejie”, „curaj”, „eroism”.
Așa scrie la carte!
Gabriela Moraru

LOC, LOCAȚIE

POVEȘTILE LIMBII ROMÂNE
Scurta poveste a cavalerului LOC

Vuiește împărăția! Și pe bună dreptate pentru că nu se poate accepta o situație ca acesta. Cum să te afli în primejdie de moarte tu, un vechi cavaler cu origine nobilă?
Da, este vorba despre cavalerul LOC din neamul SUBSTANTIVELOR . El este cel care se găsește în acestă situație ingrată să fie dat la o parte de o tinerică care are cu totul alte sarcini.
Nobilul LOC vine în împărăția noastră din limba latină – locus. Este un cuvânt vechi polisemantic, de bază. Câte expresii și locuțiuni nu se formează de la el: a sta pe loc, de pe loc, pe loc repaus! a-i veni cuiva inima la loc etc.
Mâhnirea acestui cavaler, dincolo că nu i se recunosc calitățile, este provocată de înlocuirea lui cu mai tânăra domniță LOCAȚIE care înseamnă „închiriere”, „chirie plătită pentru anumite lucruri luate în folosință temporară”și nu „loc”.
Vă spuneam că sensurile cavalerului LOC sunt multe: „punct, porțiune determinată în spațiu”, „spațiu ocupat de cineva sau ceva”etc., dar nu „închiriere”.
Nu mai spuneți „evenimentele s-au desfășurat în diferite locații”. Ci locuri! Nu vă întâlniți cu prietenii la locația cutare , ci în locul cutare!
Hai să-i facem dreptate cavalerului LOC!

Gabriela Moraru

Povestea cavalerului ARGUMENT

POVEȘTILE LIMBII ROMÂNE
Scurta poveste a cavalerului ARGUMENT

Cavalerul ARGUMENT a fost vizitat de medicul împărăției care a declarat că îl îngrijorează starea nobilului. A precizat pentru cei interesați că diagnosticul pus este substituirea, înlocuirea și chiar o formă acută a acestei boli – ignorarea.
Ar trebui să recunoaștem că mulți dintre noi îi provoacă suferință cavalerului ARGUMENT. Pentru că nu știu că „argument” înseamnă „raționament, dovadă adusă în sprijinul unei afirmații”. Așa stă scris în marele dicționar. Chiar dacă unii dintre noi au învățat pe la școlile cele înalte din împărăție să își argumenteze opiniile, de cele mai multe ori nu reușesc să aducă dovezi în sprijinul afirmațiilor lor din foarte multe motive. Și atunci se produce nenorocirea: în loc de argument apare injuria sau bâta (violența).
Și ne mai întrebăm de ce suferă cavalerul ARGUMENT!?
Gabriela Moraru

BLEUMARIN

POVEȘTILE LIMBII ROMÂNE

Scurta poveste a cavalerului BLEUMARIN
Cine nu-l cunoște pe distinsul cavaler BLEUMARIN din marea familie a ADJECTIVELOR? Răspunsul ar fi că mulți îl cunosc, dar puțini îi pronunță numele corect.
Acest cavaler ar putea să se mândrească cu originea lui nobilă pentru că se trage din limba franceză. Dar tocmai acest lucru i-a pricinuit suferința. De ce? Pentru că mulți vorbitori ai limbii noastre cred că numele cavalerului vine de la adjectivul „marin” care se pronunță /maren/ și de aici pronunțarea greșită.
Trebuie să știți, domniile voastre, că numele acestui cavaler este compus din cuvintele „bleu” și „marine”, acesta din urmă fiind un substantiv care înseamnă„ marină”și se pronunță /marin/.
Și trebuie să vă mai spun că acest nobil are mulți frați care nu-și schimbă forma, pentru cunoscători sunt adjective invariabile. Iată-i: bleu, ciclamen, crem, kaki, lila, maro, mov, oliv, pepit, roz, etc.
Așadar, nu le vom produce neplăceri spunând „rochie movă sau pepită”, ci „rochie mov sau pepit”. Sau bleumarin!
Gabriela Moraru

Butelie

POVEȘTILE LIMBII ROMÂNE
Scurta poveste a domniței BUTELIE

Ați auzit: domnița BUTELIE a explodat! Nu glumesc. Chiar mă gândeam să schimb titlul poveștii și să scriu „scurta poveste dramatică”.
N-a mai suportat, cred, presiunea la care a fost supusă zilnic.
Să facem un exercițiu: pronunțați cu voce tare cuvântul „butelie”! Cum se aude – „butelie” cu accentul pe silaba „-te-” sau cu accentul pe silaba „-li”?
Dacă aș face un sondaj, că tot sunt la modă în această perioadă, rezultatul ar arăta că mulți dintre noi pronunță greșit numele acestei domnițe.
„Butelie” este un substantiv neologic venit în ÎMPĂRĂȚIA LIMBII ROMÂNE din limba franceză – „bouteille”. Unde se află accentul? Pe „e”. Noi respectăm cuvintele străine când vine vorba de accent. Nu știu de ce nu se întâmplă acest lucru și cu numele nefericitei domnițe.
Trebuie să ne unim , să ne concentrăm ,să mai punem mâna pe carte și s-o salvăm pe domnița BUTELIE!
Numele ei primește accentul pe silaba „-te-”. Pronunțați până rețineți! Și corectați-i pe cei care greșesc!

Accentuarea corectă a cuvintelor FACE BINE LA LIMBĂ!

Gabriela Moraru

TELEORMAN

POVEȘTILE LIMBII ROMÂNE
Scurta poveste a cavalerului TELEORMAN

Se vorbește în împărăție că nobilul cavaler din neamul SUBSTANTIVELOR PROPRII pre numele său TELEORMAN a căzut la pat. Dar vracii nu știu ce are. Dar eu știu: suferă de inimă rea.
Și, cum să nu sufere când, tocmai acum când numele lui e pe buzele tuturor, nimeni sau aproape nimeni nu i-l pronunță corect: TELEORMAN cu accentul pe „a”! Ia gândiți-vă cum pronunțați numele locuitorilor: teleormănean cu accentul pe „a”.
Vreau să vă mai spun că acest cavaler are un nume vechi care se trage din cumană și înseamnă „pădure deasă”, iar literar „pădure nebună”. Așa consfințește Dicționarul universal al limbei române” al lui Lazăr Șăineanu, ediția a IV-a din anul 1922 pe care, din fericire, o am.
Sper ca boala de care suferă cavalerul TELEORMAN să fie tratată!

Gabriela Moraru