Povești de carantină

CRIZA

Papa Schulz era porecla directorului adjunct al liceului meu. I se trăgea de la asemănarea cu un personaj din filmul „Babette pleacă la război” în care juca o vedetă la modă, Brigitte Bardot.
Papa Schulz era profesor de geografie. Nu era profesorul meu la clasă, dar era pentru mine singurul din conducerea școlii care părea uman. Chiar așa, asta nu-l scutea de o sarcină ingrată, așa o consideram eu: să ne verifice ținuta la intrarea în liceu. Uniforma, adică. O detestați și voi astăzi, deși nu se compară cu ce purtam noi. Știți că uniforma este purtată de toți elevii din școlile de elită de pretutindeni? Și nu am auzit să protesteze careva.
Uniforma noastră era de speriat! Sau ținuta noastră, pentru că, dincolo de sarafanul bleumarin și cămașa bleu, eram obligate să purtăm beretă / basc bleumarin, ciorapi groși, pantofi negri sau maro, bentița albă care făcea ca la sfârșitul orelor să te doară urechile așa de tare că, neapărat, trebuia să renunți la ea, ceea ce putea deveni primejdios, dacă te prindea cineva, așa cum mi s-a întâmplat mie când, imprudent, mi-am scos bentița și m-au văzut doamnele de sport care mi-au făcut o morală în stația de tramvai unde eram, de am plecat pe jos acasă, și,mai presus de toate, matricola. Matricola era numărul nostru de identificare și conținea și numele liceului unde învățai. Trebuia cusută destoinic de mâneca hainei (iarna) sau a cămășii (vara), nu prinsă în dorul lelii în capse care să faciliteze infracțiunea. După număr erai identificat oriunde și reclamat, dacă nu te purtai corespunzător.
Și dimineața, Papa Schulz își făcea datoria destoinic!
Dar asta nu era totul. La ora de dirigenție, diriginta noastră care nu se uita niciodată la noi, ci privea undeva deasupra favorizată și de podiumul pe care stătea împreună cu catedra, ne chema pe noi fetele și ne inspecta, în fața băieților din clasă, cu un ochi critic după care urma sentința:
– Tu, fetițo, ți-ai strâmtat sarafanul! Ce te sugrumi așa cu cordonul? Te rog să dai drumul la tiv!
Erau zile în care profesoarele noastre nu intrau bine în clasă că-și opreau privirea asupra vreuneia dintre noi:
– Fetițo, bretonul din ochi!
Și, dacă încercai să scapi mai ieftin îndensându-ți firele de păr rebele puțin sub bentiță, venea comanda:
– Nu așa! Dă jos bentița și apoi o ridici cu tot cu breton.
Într-o zi, în timpul orei de română, s-a deschis ușa și a pătruns în clasă o întreagă delegație: directoarea cea mare, Papa Schulz și încă două profesoare cu funcții la partid. Nu era de bine! Cu excepția directorului, toate celelalte membre ale comandoului au început să ne iscodească cu un ochi critic și necruțător. S-au oprit în fața lui Flori, o fată brunetă cu părul negru foarte des și puțin mai plinuță.
– Ia uitați-vă, tovrășa directoare, fata asta și-a pensat sprâcenele!
O, da! Era o greșeală capitală! Flori, săraca, avea niște sprâncene așa de generoase, încât era musai să le penseze ca să nu-i invadeze toată fruntea.
Am înghețat cu toții și ne gândeam ce îi va cere bietei fete să facă pentru că remediu imediat nu exista. Nu am mai putut urmări judecata. M-am uitat cu speranță la Papa Sculz și la profesorul nostru de română care nu se ocupa niciodată de uniforma sau sprâncenele noastre.
– Haide, că nu e nimic pierdut, o să-i crească la loc, a intervenit directorul punând capăt execuției.
După ora de română aveam educație fizică. Noi fetele mergeam la sala de sport cochetă a liceului și ne schimbam în vestiarul de lângă ea. La un moment dat, am zărit-o pe Flori cu coada ochiului ridicând degetul mic de la mâna stângă și strigând ceva înainte de a se prăbuși. După un moment de liniște, am început să strigăm și a apărut profesoara noastră de sport. Flori se zvârcolea și o ușoară spumă se prelingea pe la colțurile gurii. M-am apropiat îngrozită și am prins-o de degetul mic de la mâna stângă și am strâns-o tare, tare strigând-o cât mă țineau plămânii. Când și-a revenit, s-a ridicat și ne-a zâmbit puțin încurcată. Făcuse o criză de epilepsie.

Gabriela Moraru