PIANUL
Cu Ana, vecina mea, nu mă jucam des. Și pentru că aproape niciodată ea nu era prezentă când porneam jocul la una dintre noi în curte și puneam la un loc jucăriile. Asta se întâmpla pentru că mama ei nu-i dădea voie să vină cu jucăriile în curtea mea, de exemplu, dar nu permitea copiilor să intre în curtea lor. Așa că jocul cu Ana se petrecea mai neobișnuit: fiecare în curtea lui.
Ne așezam pe un covoraș jucăriile de-o parte și alta a gardului, iar schimburile în natură, cum ar fi ceașca de ceai și farfurioara, erau strecurate cu abilitate printre spațiile dintre scândurile gardului sau prin despărțitura mult mai largă dintre peretele casei și gard. Ne jucam de obicei de-a musafirii pentru că aveam multe să ne spunem.
Totdeauna mie mi se părea că Ana era tristă, indiferent de cât de frumos era jocul inventat de noi.
Trebuie să-ți spun că în familiile de pe strada mea mamele, cu foarte mici excepții, erau casnice. Asta înseamnă că toată ziua erau acasă și treaba lor era să stea pe capul nostru. Era sarcina lor principală. În general, familiile aveau un singur copil, maxim doi. Îți închipui că eram supravegheați, nu glumă! Și mamele noastre aveau prostul obicei de a fi foarte atente ce fac ceilalți părinții și de a copia tot felul de acțiuni ale acestora, fie că nouă ne convenea, fie că nu ne convenea. Dar cine își bătea capul să ne întrebe ce vrem sau ce ne place. Eu, de exemplu, trebuia să beau pe nerăsuflate la ora zece fix, o cană de lapte adus de Frusina care avea vacă și venea din două în două zile la București să îl vândă. Și asta pentru că prietenul meu, Ionuț, bea fără împotrivire și, ca să fie și mai complicat, cana lui era mai mare. Când o auzeam pe mama că mă strigă, în stomacul meu începea o bătălie de zile mari! Odată cu încheierea copilăriei s-a terminat și consumarea laptelui dulce pe care l-am înlocuit pentru totdeauna cu cel bătut!
Cu Ana lucrurile erau mai complicate și pentru că trebuia să respecte foarte multe interdicții și, trebuie să spun că asta mă cam înfuria, ea nu protesta niciodată. Nefericirea ei se alimenta și de coincidența că era de aceeași vârstă cu fata economistei, singura mamă care făcuse facultate, lucru care îi dădea un fel de avantaj asupra celorlate mame, și aceasta era o elevă foarte bună.
De Ana mă lega și peretele comun care despărțea camerele noastre. Când voiam să vorbim, dădeam niște pumni bine țintiți peretelui și, dacă primeam același răspuns, începea conversația. Îți dai seama că se auzea tot ce se petrecea în apartamnetul vecin. Și nu o dată sau de două ori am fost trezită noaptea de zgomotul unor lovituri înfundate care nu erau semnul nostru, ci veneau de la bătaia pe care tatăl Anei o aplica mamei ei pentru nu știu ce motive. Niciodată, dar niciodată, aceste bătăi nu au fost acompaniate de plânsete!
Mie îmi era frică de tatăl Anei. Era un om rău și certăreț care nu suporta animalele. Mama zicea despre el că, dacă ar putea, ar interzice vrăbiilor să zboare prin curtea lui. El a fost de-a lungul timpului ucigașul pisoilor mei.
Mamele de fete de pe strada mea aveau păreri foarte clare despre educație. Poate se inspiraseră din romanele pe care le citeau și care treceau de la una la alta și unde eroinele aveau guvernante și învățau franceza și luau lecții de pian. Asta era! Și mama a hotărât că trebuie să învâț să cânt la pian. Să știi că hotărârea ei m-a bucurat. Zis și făcut! Nu știu cum, mama a găsit o profesoară de pian nu departe de noi. M-a dus la acea doamnă acasă și m-a lăsat acolo. Doamna mi-a cerut să mă așez pe scaunul de la pian și i-a ridicat acestuia capacul. Îmi amintesc și acum ce mi-a arătat, cum a sunat gama pe care mi-a cântat-o și pe care mi-a cerut s-o reproduc. La plecare mi-a dat niște partituri și mi-a cerut, ca până data viitoare, să știu să cânt exercițiile. Am fost foarte nedumerită pentru că eu nu aveam pian acasă. I-am spus și mamei că nu am cum să exersez, iar a merge la o lecție, indiferent ce fel de lecție, cu tema nefăcută, era de nesuportat. Cu toate astea, m-am dus și la ora de pian următoare. Am descifrat împreună cu doamna partiturilr, dar la sfârșitul lecției mi-a comunicat că trebuie ca părinții mei să-mi cumpere un pian. Și astfel au luat sfârșit lecțiile mele!
Nu peste mult timp, în fața casei Anei a apărut un camion din care niște bărbați au coborât cu grijă o pianină. Au cocoțat-o la fel de atenți până la etajul întâi și au așezat-o în camera Anei pe care, de atunci înainte, am auzit-o chinuindu-se la pianina ei să descifreze exercițiile pe care i le recomanda profesoara.
Într-o zi, mi-am luat inima în dinți și m-am dus până la Ana acasă. Mărturisesc că eram atrasă de pianină și aș fi vrut să cânt și eu un studiu de pian.
Am găsit-o pe Ana exersând. Se poticnea destul de des și o lua mereu de la capăt. A fost fericită când m-a văzut și, instantaneu, a întrerupt cântatul. Răsufla un pic. I-am cerut voie să mă așez la pian și să încerc să cânt și eu puțin. Am început să descifrez partitura ei și, nu peste mult timp, am reușit să cânt fără greșeală exercițiul. Atunci s-a deschis ușa și a intrat în cameră mama Anei. Când i-am văzut expresia feței când a dat cu ochii de mine care mă aflam în fața pianului și apoi și-a îndreptat privirea spre fiica ei care și-a lăsat ochii în pământ, am înțeles că am greșit. Fără să scoată o vorbă a ieșit din cameră.
M-am simțit vinovată. Fără voia mea îi provocasem prietenei mele o mare tristețe. De acum mama ei o va compara și cu mine și comparația va fi în defavoarea ei.
Când familia Anei s-a mutat într-o casă mai mare, pianina a fost înlocuită cu un pian impunător pe care de atunci până astăzi tronează un mileu din dantelă. Pianul este șters de praf zilnic, dar nimeni niciodată nu s-a mai așezat în fața lui să descifreze vreo partitură!
Gabriela Moraru
Sa vorbim corect românește - poveștile limbii române 