Poveste

POVEȘTI DE CARANTINĂ

LUMINA
Când bunica venea de la țară la noi la București, de cum intra pe ușă, spunea:
– Mâine plec!
Reacția mamei era aceeași. Știu că o enerva că bunica spunea asta de fiecare dată.
– De ce ai mai venit? Poți să pleci și acum!
Bunica se făcea că nu aude ce a spus mama, mă lua în brațe și mă pupa pe amândoi obrajii cu foc.
Eu o credeam de fiecare dată. Dar eram pregătită să intervin ca să nu cumva să plece imediat.
Bunica avea de fiecare dată cu ea o bocceluță.
– V-am adus și vouă câte ceva, spunea în timp ce mâinile ei arse de soare și aspre de muncă scoteau minunile.
Și apăreau șirurile de mitărci înșirate totdeauna pe ață roșie pe care eu le puneam la gât și le duceam în pod unde le agățam de cuiele bătute în bârnele ce sprijineau acoperișul. Le lăsam la uscat până când mama le fierbea și le făcea cu usturoi și mult mărar, după ce le prăjea foarte puțin în ulei. N-am mâncat ceva mai bun în viața mea!
Bunica mea n-ar fi plecat niciodată din satul ei cocoțat pe un deal, oricât de bine i-ar fi fost cu noi la București. Spunea mereu că a ales să stea cu sora mamei , că era amărâtă, avea patru copii și un soț care lucra la petrol și care era pâinea lui Dumnezeu, când era treaz! Pentru nepoții ei, mama renunțase la partea ei de avere (sună complicat, dar averea era ceva pământ primit de bunica în calitate de văduvă de război și locul de casă).
De câte ori venea la noi, bunica avea o problemă. Femeie credincioasă, ea obișnuia să să se roage și să se închine dimineața și seara înainte de culcare în fața icoanei. Dar la noi în apartamentul din casa ieftină nu exista nicio icoană. Și ea se închina în fața unui perete, peretele de la răsărit, și o făcea ca și cum acolo se afla o icoană.
S-a nimerit ca bunica să vină în postul Paștelui. Nu departe de strada noastră, dincolo de blocurile rusești care aveau mici magazine la parter, era o bisericuță. N-ai fi ghicit că pe o stradă cu case și grădini să întâlnești într-un loc la fel ca celelalte o biserică. Aleea de la poartă te conducea spre intrare. Toată casa aceea era biserică. Era un loc plin de lumină, aș putea spune vesel din pricina culorilor vii în care erau pictate catapeteasma și celelalte icoane. Pe jos erau așternute covoare groase în culori la fel de vii. Bisericuța descoperită de bunica a devenit taina noastră, așa credeam eu.
Într-o zi, mi-a spus să o aștept cuminte pe unul dintre scaunele aliniate în dreapta și în stânga altarului. Ea s-a îndreptat spre preot, a îngenunchiat și a început să vorbească. Nu știu ce i-a spus, dar am văzut-o că s-a ridicat și a pimit de la părinte o bucată de pâine uscată și o linguriță de lichid roșu dintr-o sticlă.
Când a revenit și m-a luat de mână, i-am reproșat că nu m-a luat și pe mine să primesc ce a primit ea. Nu a zis nimic.
Bunica nu a rămas de Paște la noi. A plecat cu trenul spre satul ei.
Copiii de pe strada mea nu mergeau duminica la biserică. Nici eu nu mergeam. Altele erau vremurile și interdicțiile!. Dar, în apropierea Paștelui, i-am întrebat pe prietenii mei dacă nu vor să mergem la bisericuța de lângă blocurile rusești. Au zis că da, vor merge. Așa că ne-am întâlnit seara pe la opt pe stradă. Cu chiu cu vai ne-am adunat vreo cinci: eu, Ioana, Maria mare, Costi și Ionuț. Acasă am spus că merg la biserică și vreau o lumânare ca să vin cu ea aprinsă acasă. Mama și tata, deși nu mă așteptam, nu s-au împotrivit. Așa că la opt, noi cinci am plecat spre bisericuță. Trebuie să-ți spun că eram mici, abia începuserăm școala, eu și Ionuț, și Ioana.
Când am ajuns, biserica nu era plină și de aceea am hotărât să mai stăm afară. Timpul trecea destul de greu, așa e când nu faci nimic și trebuie să aștepți. Nu se făcuse nici zece când Ionuț ne-a anunțat că el nu mai stă, că lui îi este somn și pleacă. Ioana a zis că pleacă și ea că s-a plictisit și că îi este frig. M-am uitat cu speranță spre Maria cea mare și Costi. Ei au spus că mai rămân. Am intrat în biserică. Slujba era în toi și oamenii umpleau acum tot lăcașul.
Trebuie să-ți spun că nu știu când a trecut timpul și nici când cei doi, Maria și Costi, nu se mai aflau lângă mine. Știu sigur, și scena aceasta o retrăiesc în minte, că aveam o lumânare firavă, dar lungă în mână și că apăram flacăra tremurândă în timp ce mergeam încet spre casă. Nu am întâlnit pe nimeni pe stradă. Ridicam din când în când privirea de la flacără să văd pe unde calc. Mă văd de parcă nu eram eu, văd mai exact o fetiță cu lumânare aprinsă, puțin speriată, îndreptându-se spre casă pe lângă ferestre la care nu era nicio lumină.
Am ajuns acasă. Am intrat fără să bat pentru că ușa s-a deschis și părinții mei mă priveau cu atenție neîndrăznind să spună ceva.
M-am dus și am pus lumânarea într-un pahar pe care l-am așezat la fereatră.
Și deodată s-a făcut lumină!
Gabriela Moraru

Standard

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile cerute sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s