ȘCOALA DE DUMINICĂ PROZODIA

Pe câți dintre noi nu ne-a vizitat muza? Câți dintre noi nu fredonează cântece de tot felul, iar textul lor este numit, fără excepție, versuri? Rimează „mama mea” cu „viața mea”, gata, avem versuri.

Carevasăzică, zicem poezie și ne gândim la rimă. Vorba poetului:

„E ușor a scrie versuri

Când nimic nu ai a spune,

Înșirând cuvinte goale

Ce din coadă au să sune.”( Mihai Eminescu, „Criticilor mei”)

Prozodia este o parte a poeticii care se ocupă cu studiul versificației. Mai clar, este arta de a scrie versuri ținând cont de anumite tehnici: ritm, măsură, rimă.

Să începem călătoria în lumea prozodiei cu versul. Am aflat de când eram mici că versul este un rând dintr-o poezie. Dacă sunt respectate ritmul, rima și măsura, versul este clasic. E ușor să-l identifici. Trebuie să faci exerciții de citire cu voce tare a poeziei și să observi unde faci pauză. Zic să citești de mai multe ori (și la examen) ca să poți înțele ce citești! Să începem cu un poet clasic.

„Așezat la gura sobei noaptea pe când viscolește

Privesc focul, scump tovarăș, care vesel pălpîiește,

Și prin flacăra albastră vreascurilor de aluni

Văd trecând în zbor fantastic a poveștilor minuni.” (Vaile Alecsandri, „La gura sobei)

Ai făcut pauză când ai citit textul la sfârșitul fiecărui vers? Cu siguranță! Voi reveni la această strofă ca să observi că sunt respectate regulile de ritm , măsură rimă. (Va urma)

Prozodia FACE BINE LA LIMBĂ! Și la auz!

Gabriela Moraru

ȘCOALA DE DUMINICĂ TEMA

Să ne imaginăm realitatea ca pe un cerc imens. În interiorul cercului găsești tot felul de aspecte de la care ai putea pleca, dacă vrei să te apuci să scrii sau dacă ești scriitor. Adică, îți poți alege o temă care te interesează. Tema este aspectul cel mai general din realitate de la care pleacă un creator.

Îți poți alege tema natura așa cum a făcut Vasile Alecsandri în ”Pasteluri”. Sau, copilăria, ca în fermăcătoarea creație a lui Ion Creangă „Amintiri din copilărie”. Sau o temă rurală (viața satului și a țăranului dintr-o anumită perioadă istorică) ca în romanele „Ion” de Liviu Rebreanu și „Moromeții” de Marin Preda. Sau te fascinează orașul (tema citadină), temă alesă de George Călinescu în „Enigma Otiliei” etc.

Bun! Am ales tema sau temele, pentru că în cele mai multe creații literare se îmbină mai multe teme care, din fericire pentru noi, sunt anunțate din titlu: Camil Petrescu, „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”.

Ce face mai departe creatorul cu tema aleasă? Să ne imaginăm că suntem scriitorii care și-au ales tema copilăria. Vom scrie toți la fel? Ce va duce la diferențele dintre noi?

În primul rând talentul. Personalitatea noastră artistică, imaginația, simțul limbii, epoca etc.

Zicem că tema aleasă de noi din realitate este trecută prin filtrul personalității noastre creatore și ceea ce rezultă este o altă realitate, cea artistică. Iar materialul pe care îl modelează scriitorii este cuvântul cu valoare estetică.

Am să deschid o listă de teme literare pe care vă invit să o completați: iubirea, creația (arta poetică), singurătatea, relația omului cu divinitatea, moartea, moravurile societății…

Recunoaștera temei literare FACE BINE LA LIMBĂ! Și la notă!

Gabriela Moraru

ȘCOALA DE DUMINICĂ ANTITEZA

Cuvântul „antiteză” care provine în limba noastră din limba franceză și acolo din grecescul „antithesis”, înseamnă „opoziție”.

În literatură, antiteza este o figură de stil care constă în opoziția dintre două cuvinte, fapte, personaje, idei, situații, menite să se reliefeze reciproc. Este o figură de stil preferată de romantici (vezi Eminescu din versurile căruia voi alege exemple!).

„Ea un înger ce se roagă – El un demon ce visează;

Ea o inimă de aur – El un suflet apostat;” (Mihai Eminescu, „Înger și demon”) („Apostat” înseamnă „rebel”, „răzvrătit”)

Antiteza reliefează cele două portrete eminesciene, angelic și demonic. Poetul folosește antiteza ca figură de stil, dar și ca figură de construcție a poemului.

„Vreme trece, vreme vine,

Toate-s vechi și nouă toate.”(Mihai Eminescu, „Glossă”)

Antitezele sunt însoțite de repetiții. Împreună subliniază ideea poetică: timpul se scurge, este de neoprit, dar în curgerea lui nu aduce nicio schimbare. Și, sunt sigură, că îți amintești că supratemă eminesciană este TIMPUL și că el este cel care condiționează existența omului obișnuit, dar este învins de omul de geniu. (Vezi „Luceafărul”!) (Va urma)

Figurile de stil FAC BINE LA LIMBĂ!

Gabriela Moraru

ȘCOALA DE DUMINICĂ PERSONIFICAREA

În fabule, animalele vorbesc, se supără, se ceartă, se laudă! Sunt șirete ca vulpea care îl lingușește pe corb, iar acesta, orgolios, rezonează la toate laudele ei, admiratoare fără rezerve a vocii„ suave” a corbului! Și deschide gura ca să ne încânte cu vocea lui și scapă cașul furat pe care vulpea îl va savura. A învățat din această pățanie corbul nostru ceva? Citește fabula lui Jean de La Fontaine, „Corbul și vulpea”!

Fabulistul le-a atribuit animalelor însușiri și manifestări omenești. Acest procedeu literar se numește personificare.

Nu numai animelele pot fi personificate, ci și lucrurile, fenomenele naturii și chiar unele idei abstracte.

Iată câteva exemple.

„Bătrâne Olt! Cu buza arsă

Îți sărutăm unda căruntă.” (Octavian Goga, „Oltul”)

Oltul este un simbol al eternității spațiului românesc. Lui ne închinăm cu evlavie și speranță.

Personificarea este susținută de cele două epitete în oglindă: („buza”) „arsă” și („unda”) „căruntă”și de inversiunea „bătrâne”. Adresarea directă întărește ideea legăturii profunde dintre om și universul natural.

„Împărat slăvit e codrul,

Neamuri mii îi cresc sub poale.”( Mihai Eminescu, „Povestea codrului”)

O imagine a lumii care este ocrotită de codru . El apare maestuos, imperial, etern. (Va urma)

Figurile de stil FAC BINE LA LIMBĂ!

Gabriela Moraru

ȘCOALA DE DUMINICĂ REPETIȚIA (2)

Reluarea unui sunet sau a unui grup de sunete are efecte expresive. În afară de potrivirea de la sfârșitul versurilor (rima), sunt folosite, pentru expresivitatea lor,figurile de sunet, asonanța și aliterația.

În cazul asonanței, se repetă o vocală accentuată în două sau mai multe cuvinte. Bineînțeles că o întânim mai ales în poezie.

„Argint de izvoare, și zare-aurită – ” (Alexandru Macedonski, „Noapte de decemvrie”)

O imagine plină de lumină , largă, asociată cu susurul apelor. O imagine ideală!

„Lumina lunii pline / alunecă în casă.”( Ion Pillat, „Lumina lunii”)

Un tablou nocturn dominat de luna a cărei lumină are o curgere lină, aproape imperceptibilă.

Și, dacă în primul exemplu se simt neliniștea, nerăbdarea, clocotul vieții, în al doilea, dominante sunt liniștea, împăcarea.

Aliterația exploatează valențele expresive și imitative ale consoanelor repetate.

„Vâjâind ca vijelia și ca plesnetul de ploaie.” (Mihai Eminescu, „Scrisoarea III)

Imaginea auditivă întărește imaginile vizuale și dinamice prin care Eminescu descrie atacul oștirii lui Mircea cel Bătrân. O armată care este dezlănțuită ca o forță a naturii pe care nimeni nu o poate opri din drumul ei spre victorie.(Va urma)

Figurile de stil FAC BINE LA LIMBĂ!

Gabriela Moraru

ȘCOALA DE DUMINICĂ REPETIȚIA

Verbul „a repeta” ne pune deseori în dificultate! Dar numai în situația când spunem de două ori același lucru folosind cuvinte diferite. Îți sunt cunoscute celebrele ziceri (pleonasme): „REPETĂ ÎNCĂ O DATĂ”, „MAI REPETĂ” etc.

În cazul repetiției ca figură de stil, repetarea se referă la folosirea aceluiași cuvânt sau a mai multor cuvinte cu scopul de a întări o idee sau o expresie. Și mă refer numai la repetiția lexicală. (Carevasăzică sunt mai multe tipuri de repetiții despre care vom vorbi cândva.)

Reiau versul din pastelul „Iarna” al lui Vasile Alecsandri:

„Ziua, ninge, noaptea ninge, dimineața ninge iară!”

Repetiția verbului de mișcare „ninge”creează imagina dinamică a căderii de neoprit a zăpezii. Neaua devine o amenințare și instaurază sentimentul de temă. Din fericire, iarna are și părți bune.

(Citește pastelul!)

Schimbăm registul!

„Mircea însuși mână-n luptă vijelia-ngrozitoare

Care vine, vine, vine, calcă totul în picioare!” (Mihai Eminescu, „Scrisoarea III”)

Un alt verb dinamic care, prin repetiție, sugerează forța de neoprit a ostașilor români conduși în luptă de Mircea cel Bătrân. E o forță a naturii ce spulberă totul din calea ei!

Și un exemplu din poezia lui Marin Soescur, „Poveste”:

„Totuși vom mai merge împreună

O bună bucată de pământ,

O bună bucată de cer,

O bună bucată de lună.”

Un gup de cuvinte se repetă acum, „o„ bună bucată” urmat de alt determinant: „pământ, cer, lună”.

Este o călătorie în doi destul de lungă (repetiția asta subliniază) O călătorie a doi îndrăgostiți care trece prin diferite etape. Vei putea face observații și asupra primului vers care începe cu „totuși” (conjuncție și adverb) care adună tot ce era înainte de parcă îndrăgostitul este dispus să facă o concesie. Și, cu siguranță, vei aminti de ultimul vers din poezia eminesciană, „Floare albastră”: „Totuși este trist în lume! (Va urma)

Figurile de stil FAC BINE LALIMBĂ!

Gabriela Moraru

ȘCOALA DE DUMINICĂ HIPERBOLA

Tendința de a exagera a oamenilor s-a cristalizat în vorbirea curentă în expresii precum „a îngheța de spaimă / frică”, „a arde de nerăbdare” etc.

În poezie, mai ales, hiperbola completează șirul figurilor de stil precum metafora și comparația cu care este înrudită. Prin ea se exagerează, „prin mărirea sau micșorarea obiectului, cu scopul de a potența expresivitatea.”(Dicționar de termeni literari)

Cred că vă amintiți balada lui G. Coșbuc, „Pașa Hassan”. Imaginea domnitorului român, Mihai Viteazul, este expresia fricii de moarte a conducătorului turc:

„Sălbatecul vodă e-n zale și fier

Și zalele-i zuruie crunte,

Gigantică poartă-o cupolă pe frunte,

Și vorba-i e tunet, răsufletul ger,

Iar barda-i din stânga ajunge la cer

Și vodă-i un munte.”

Să vă dau și un exemplu de minimalizare a obiectului.

„Cum? Când lumea mi-e deschisă, a privi gândești că pot

Ca întreg Aliotmanul să se-npiedice de-un ciot?” Mihai Eminescu, „Scrisoarea III”)

Puternicul Baiazid îl privește pe domnitorul român, Mircea cel Bătrân, cu un profund dispreț.

Și pentru că exemplele au avut în centrul lor imaginea unui domnitor român animat de patritism, iată și un citat din piesa „Apus de soare”, a lui Barbu Ștefănescu Delavrancea:

„Și pe oasele lor s-a așezat și stă tot pământul Moldovei, ca pe umerii unor uriași!”

Este un omagiu pe care Ștefan cel Mare îl aduce înaintașilor. (Va urma)

Figurile de stil FAC BINE LA LIMBĂ!

Gabriela Moraru

ȘCOALA DE DUMINICĂ INVERSIUNEA

O folosim involuntar de multe ori în vorbirea noastră. O facem, însă, și pentru că vrem să punem accentul pe un cuvânt, pentru a-l scoate în evidență.

Așadar, inversiunea este o figură de stil care constă în schimbarea topicii obișnuite a cuvîntului în propoziție. Cel mai des, acest schimb vizează atributul. În poezie, ați observat că un atribut exprimat printr-un adjectiv care este și epitet stă în fața cuvântului pe care îl determină:

„Iar plopi în umedul amurg

Doinesc eterna jale.”(George Coșbuc, „Mama”)

Accentele cad pe cele două epitete inversiune pentru că durerea despărțirii este atât de mare, încât natura întreagă o plânge.

Iată și un alt exemplu de inversiune:

„Risipite se-mprăștie a dușmanilor șiraguri.”(Mihai Eminescu, „Scrisoarea III”)

Oștirea română este o forță, „o vijelie” care „calcă totul în picioare”. Este o imagine panoramică a câmpului de luptă, o imagine a dezastrului cotropitorilor.

Folosirea figurilor de stil FACE BINE LA LIMBĂ!

Gabriela Moraru

ȘCOALA DE DUMINICĂ METAFORA (3)

„În grădina-n care scriu,

Cerne aur argintiu

O tipsie ca de jar

Spnzurată-ntr-un arțar.” (Tudor Arghezi, „Creion”)

Un creator în plină lumină! Un tablou dominat de culori vii „(aur”,„ tipsie ca de jar”), o explozie care te face să mijești ochii pentru a putea privi spre „tipsie”.

Sunt sigură că ai descifrat metafora centrală – „tipsie” – ! Soarele rotund și incadescent domină tabloul și își trimite razele – „cerne aur argintiu” – spre masa unde se află poetul vizitat de muză. ( Cred că știi că „tipsia” este o tavă mare rotundă.)

Ai remarcat aglomerarea de figuri de stil: metafore – „cerne aur”-, -„o tipsie” – , comparația – „tipsie ca de jar”- epitetul -„ argintiu”- .

Și, văzut printre crengile arțarului, soarele pare un glob aninat în pom ca în bradul de Crăciun! (Va urma)

Metafora FACE BINE LA LIMBĂ!

Gabriela Moraru

METAFORA (3)

ȘCOALA DE DUMINICĂ

METAFORA (2)

„Ziua ninge, noaptea ninge, dimineața ninge iară!

Cu o zale argintie se îmbracă mândra țară1” (V.Alecsandri, „Iarna”)

Am selectat metafora implicită,o zale, din cunoscutul pastel al lui Alecsandri. Primul termen al comparației subînțelese, ascuns, este ușor de aflat. Este zăpada, neaua ce se așterne peste țară. Și, ca imaginea vizuală să fie și mai sugestivă, poetul a adăugat și epitetul „argintie”.

Tabloul hibernal este dominat de strălucirea zăpezii ce cade necontenit. Ați remarcat repetiția verbului de mișcare „ninge” precedat de adverbe care creează impresia unei acumulări de neoprit și care pare amenințătoare. Dar, nu la Alecsandri! Pentru că personificarea ”se îmbracă” și epitetul inversiune „mândra”schimbă această impresie. Iarna este strălucire, încântare și, după cum știți, „clinchete de zurgălăi”!

„S-a ivit pe culme Toamna,

Zâna melopeelor,

Spaima florilor și doamna

Cucurbitaceelor.” (George Topârceanu, „Rapsodii de toamnă”)

Metafora explicită a toamnei creează o imagine plină de melancolie și amenințare. Pentru că doamna Toamnă bagă spaima în lumea vegetală, usucă și risipește în foșnete triste frunze și flori. Favorizează numai cucurbitaceele! Nimic din tabloul prin de culoare și roade ale acestui anotimp. (Va continua)

Metafora FACE BINE LA LIMBĂ!

Gabriela Moraru