Poveste

Povești de carantină

UNTURA DE PEȘTE

Era un făcut! Atât mama, cât și tata, după ce se uitau într-un anumit fel la mine, oricum uitătura lor nu prevestea ceva bun, urmau cu întrebarea:
-De ce este copilul ăsta așa de slab?
Asta însemna un singur lucru: zile nu prea fericite pentru mine. Orice aș fi încercat nu era luat în seamă pentru că sentința era dată înainte de judacată și, mai ales, înainte ca eu să arunc în luptă cele mai grozave argumente cum ar fi că și cutărescu este la fel de slabă și părinții ei nu se îngrijorează. Mama avea la rândul ei un argument forte. Mă compara cu Ioana, prietena mea, care era mai grăsuță. Demonstrația ei se reducea la a ne măsura picioarele. Ne înconjura cu palmele pulpele mai jos de genunchi. Cu ușurință degetele se închideau în jurul piciorului meu ceea ce nu se întâmpla în cazul Ioanei.Sentința mă lovea în moalele capului:
– Tu ai niște fuse!
Totdeuna, dar totdeauna, mama se prefăcea că uită că Ioana are cu cine să semene. Mama ei ea durdulie și, atunci când pășea, se auzea pământul gemând!!
Dar eu cu cine să semăn?Cine era gras în familia mea în afară de tanti Marioara? Oricum, nu se pune, pentru că tanti Marioara avea niște brațe durdulii tocmai bune să te ascundă de lume!
Trebuia să mă resemnez și să accept variantele: ori mă ducea tata la doctorul Stanciu, ori va veni mama cu soluția ei infailibilă, untura de pește! De cele mai multe ori le suportam pe amândouă.
Mai întâi vizita la doctorul Stancu care era un tip ce nu zâmbea niciodată. Avea o figură serioasă, n-aș spune severă, dar serioasă pentru că avea de făcut o treabă importantă. Să stabilească, după ce mă asculta meticulos cu stetoscopul, mă bătea cu două degete pe spate, din loc în loc, se uita în gâtul meu (puteam să-i spun eu că nu va găsi acolo amigdalele pentru că îmi fuseseră scoase cu acordul lui!), dacă sunt bolnavă, pentru că, nu-i așa, trebuie să fiu bolnavă dacă sunt așa de slabă.
Verdictul venea într-o atmosferă de gheață: copilul nu are nimic! Asta îl contraria pe tata care ar fi fost mai liniștit dacă ar fi aflat răspunsul la întrebarea existențială „de ce este copilul ăsta așa de slab?”
Mama nu era mulțumită de verdict. De la sine putere hotăra în numele autorității sale de necontestat că trebuie să iau untură de pește!
Ai trecut și tu prin acest experiment grețos?
Lingura de untură pe care mama o turna dintr-o sticlă care mi s-a părut mereu imensă și fermecată pentru că lichidul greu care semăna cu mierea, nu la gust, nu se termina niciodată, îmi provoca cea mai mare spaimă. Bine că mama era înțelegătoare și răbdătoare și accepta pregătirile mele speciale care aveau menirea de a face suportabilă înghițirea lichidului gras și scârbos care îmi îmtorcea stomacul pe dos. În jurul sticlei, pe masă, erau înșirate o bucățică de pâine, o cană cu apă, un castravete murat și o bomboană. Toate se aflau acolo cu scopul de a atenua efectul unsurosului remediu care va rezolva problema kilogramelor mele. Am învățat în timp că apa după untura de pește avea un efect contrar celui la care mă așteptam. Era ca și cum continuam să înghit grăsimea lichidă .
Clipa fatală se apropia! Mama ținea instrumentul de tortură plin ochi cu lichidul uleios și insista din ce în ce mai poruncitor să deschid gura mare. Eu apelam la toate tertipurile pentru a întârzia momentul impactului.Reașezam remediile care ar fi trebuit să atenueze efectele torturii și totdeauna, în disperarea mea de a împiedica înghițirea unturii de pește, mi se părea că ceva esențial lipsește:
– Stai, stai puțin, nu e suficientă apă! Stai că nu am rupt pâinea!
Mama își pierdea răbdarea. Atunci închideam ochii să nu văd lingura apropiindu-se și deschideam gura, dar nu mare cum îmi ceruse ea. Cu abilitate, mama strecura lingura prin deschizătura gurii mele și se asigura că am înghițit tot. Urma iureșul care ducea invariabil la același efect. Orice șl fi înghițit după untura de pește nu avea niciun efect ameliorator. Toate ingredientele salvatoare mă trădau și gustul nesuferit se prelungea victorios. Este demonstrat: nu aveam niciun mijloc de combatere a efectului îngrozitor al unturii de pește!
Cu siguranță că acest remediu a avut efecte pozitive de vreme ce și tu îl iei astăzi. Dar, în cazul meu, a cunoscut și o înfrângere usturătoare. Dar cu efecte estetice. Nu m-am îngrășat nici atunci, nici când am devenit adolescentă, nici mai târziu! Copilul ăsta a rămas slab! Dar sănătos!
De la untura de pește!!!

Gabriela Moraru

Standard

2 gânduri despre „Povești de carantină

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile cerute sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s